Concertul Orchestrei Naţionale Radio care l-a avut la pupitru pe foarte tânărul dirijor Cristian Măcelaru şi solist pe şi mai tânărul violoncelist Ştefan Cazacu s-a constituit într-un eveniment concertistic care intră pe lista selectă a reperelor acestei stagiuni.
Peste aşteptări a fost acest concert care a oferit publicului dialogul plin de vervă între trei protagonişti plini de personalitate: orchestră, dirijor şi solist.
De ce peste aşteptări? Motivele sunt două : tinereţea şi depărtarea. Luând-o în ordinea inversă a vârstei, voi începe cu Ştefan Cazacu, interpretul curajos, dar nu imprudent, al Concertului nr.1 pentru violoncel şi orchestră de Şostakovici, una dintre cele mai frumoase, dar şi dificile pagini scrise pentru acest instrument. Deşi Ştefan Cazacu, la cei doar optsprezece ani ai săi, era afirmat deja ca un violoncelist aşezat cu hotărâre pe drumul consacrării, totuşi abordarea unui concert recunoscut ca foarte solicitant - ca să nu spunem infernal - inclusiv din punct de vedere fizic, părea un act curajos mai ales pentru viaţa concertistică locală mai puţin obişnuită cu astfel de performanţe.
Ştefan Cazacu a reuşit însă să impresioneze nu doar prin faptul că a dominat greutăţile tehnice considerabile ale partiturii, ci şi prin faptul că a reuşit să treacă dincolo de ele. Acestor solicitări, tânărul violoncelist le-a răspuns cu un bun dozaj al energiei, cu o bună stăpânire a tempourilor, fapt care a făcut ca interpretarea lui să nu fie o simplă dovadă de precocitate instrumentală, ci şi o dovadă de asumare a dificultăţilor lucrării. De aceea, încă de la primele măsuri, el a dat siguranţă publicului că va asista la performanţa unui solist şi nu la un juvenil act acrobatic. În mod inerent, dată fiind etapa profesională pe care o parcurge, o concentrare, chiar o încrâncenare a luptătorului hotărât să-şi trântească adversarul, era