REVELION În „O lună în Thailanda", 24 de ore din viaţa unui „om fără însuşiri" sunt, pentru regizorul Paul Negoescu, un pretext de a evidenţia superficialitatea unei întregi generaţii.

Nu este vorba de un debut oarecare, ci de unul dintre cele mai aşteptate din ultima vreme. Tânărul regizor Paul Negoescu (28 de ani), prolific şi multipremiat autor de scurtmetraje, este unul dintre numele-cheie pentru constituirea sensibilităţii cinematografice a „noului val" românesc, în a doua sa „treaptă", să spunem aşa.

Din păcate, acest „O lună în Thailanda" pare că vine, într-un fel, prea târziu: el nu aduce aproape nimic fundamental nou faţă de florilegiul de „scurte" ale cineastului. În plus, din cauza „uzării" manierei stilistice în care e realizat, mai degrabă dă dovada „oboselii" mecanismului cinematografic al „noului val" şi de impasul creativ al cineaştilor respectivi.

PARADISUL „CLASEI DE MIJLOC"

La lansarea filmului, regizorul Paul Negoescu spunea că a încercat, la acest debut în lungmetraj, să se apropie de public şi să nu fie atât de radical în exprimare pe cât şi-ar fi dorit. Aceasta pentru ca, la al doilea film, să nu-i mai poată spune nimeni că nu se gândeşte la public. Strategia pare, însă, inutilă, ţinând cont de proverbiala lipsă de interes a publicului pentru filmul românesc.

Am fi preferat, din start, acel film radical la care se referă Negoescu, altfel lucrurile pot părea o pierdere de timp. Nu înseamnă, însă, că „O lună în Thailanda" nu are un conţinut substanţial şi nu ar merita văzut de orice spectator de bună credinţă. Ceea ce pare a fi o banală poveste de dragoste, pierdută şi regăsită, se transformă treptat într-un portret al unei generaţii de maximă relevanţă. Filmul tânărului autor funcţionează, mai degrabă, ca un denunţ al superficialităţii tinerilor de bună condiţie, aşa-numitul nucleu de „clasă de mijloc".

Suntem