Răzor

Tot ce vei face de acum încolo, doar un capriciu-i.

Ce-ţi mai rămâne, în neputinţă, decât să te biciui?

Din felul tău, atâta cât parcă mai ştiu-l

A mai rămas ceva ce seamănă tot mai mult cu pustiul.

Ai trăit, n-ai trăit, stângaci, printre oameni, printre dealuri,

Însoţind ca o umbră năluciri şi minciuni, îndurări, idealuri,

Cui să le spui pe toate, şi câţi ar mai fi să le audă

Şi să înţeleagă joaca aceasta cum nu se poate mai crudă?

Parcă ai sta pe-un răzor şi-ai aştepta să se-ntunece

Ca mai demult, lângă nuc, dar spune, mai spune ce

Duh al pământului te-nvăluia, cum să nu mai ţii minte

Cum îngânai, îmbătat de melancolii şi cuvinte

Acele stranii poezii, iluzorii anotimpuri şi tristeţi, şi morminte,

„Te uită cum ninge Decembre, nu râde… citeşte ’nainte.”

Dinspre Mureş, ceaţa acoperea valea cu un giulgiu greu…

Am fost eu, acela de-atunci, n-am fost eu?

Şi cum începeau să pâlpâie minunile lui Dumnezeu!

Ispita

Şi de foaia aceasta, ştii bine cât de greu te apropii,

Ca un orb pipăind cu bastonul până la marginea gropii.

Umbli năuc prin oraş, porneşti aşa, la întâmplare,

Într-un octombrie rece, zugrăvind în gând icoanele rare

Dintr-un hotar mirific, unde frunzele-s ploi de confetti,

Cum apuci pe Vasile Lascăr în jos către Piaţa Rosetti,

Să ajungi într-o răscruce de flăcări şi rumoare şi febre,

Cu năluciri prin istorii din miezul acelui Decembre.

Şi treci mai departe ca prin ciudate bântuiri de omături

Către un Cişmigiu fantomatic, absent, nici măcar cu tine alături,

Căutând numai conturul acelui vers mult aşteptatu’

Cum căutai cândva, într-o ispită a sângelui, aproape de Popa Tatu.

Vai, câte chipuri te-ntâmpină dinspre Matache, dinspre Polizu, câte

D