„Cunoaşterea nu-i fortifică decât pe cei puternici“, scrie Gide. Cu alte cuvinte, cel slab, dacă vrea să devină într-o bună zi puternic, nu are nimic de aşteptat din partea cunoaşterii. Iar dacă cel slab nu are nimic de aşteptat de la ştiinţă – sau de la cei puternici (dacă ghicesc gândul ascuns al lui Gide) – la ce bun să-i pui în mână alte arme? Doar ca să-i distragi atenţia de la cea mai periculoasă, cea cu adevărat eficientă?

Gide a simţit – şi e marele lui merit – că un spor de cunoaştere nu conduce neapărat la un spor de putere. Pornind însă de la această fulgurantă constatare, el ajunge la o judecată sumară în care intră pe furiş un argument circular: cel timorat, lasă Gide să se înţeleagă, ar trebui să-şi accepte slăbiciunea, în fapt să devină chiar şi mai slab. Mai mult, ar trebui să abandoneze orice iniţiativă, deoarece este condamnat pe viaţă la propria-i condiţie. Oricum, vizibil e că un scriitor care refuză să voteze pentru că şi portarul are drept de vot, preferă să-i includă în raza de aplicabilitate a raţionamentelor sale doar pe alţii – sau în orice caz pe cei mai slabi decât el.

Aşadar, normal e ca cel slab să se descurajeze şi să devină şi mai slab tocmai pentru că e deja slab... Iar dacă înlocuim în fraza precedentă slab prin puternic şi spunem a se fortifica şi încuraja în loc de a deveni mai slab şi a se descuraja, vom obţine raţionamentul – cercul vicios – pe care cel puternic îl proclamă în numele egalilor săi. Prin acest gen de raţionamente ajungi să descoperi că puterea e caracteristică celor puternici, că slăbiciunea e tipică celor slabi, că inteligenţa îi defineşte pe cei inteligenţi şi că geniul e apanajul geniilor... – truisme ce constituie paradigma, esenţa însăşi a gândirii conservatoare.

Dacă reacţionarului îi plac cu deosebire tautologiile e pentru că, refuzând principiul devenirii, el preferă formele de infe