Am mai spus-o, în ciuda aparenţei de casă deschisă, la Caragiale totul stă sub cheie sau, mai bine zis, sub cheiţă. Secretul e public, dar asta nu-l face mai puţin periculos. Ca o halebardă mânuită, chipurile, stângaci, loveşte întotdeauna cu muchia cealaltă.

Câte personaje, atâtea secrete, câte familii, atâtea drame. De la cele care omoară pe loc, într-o bruscă izbucnire, după ani de fereală (ca în Păcat sau Năpasta), la cele care toacă mărunt, veritabile picături chinezeşti. Ceea ce e, la urma urmelor, îngrozitor e că şi copiii au secrete. Şi prin asta, lumea lor e, aşa cum s-a remarcat, una care de-abia aşteaptă să devină adultă, nedespărţind-o de cealaltă, a afacerilor de maturi decât convenţia.

În Vizită, Ionel face o şotie simpatică sau, cel mult, imputabilă unei proaste educaţii. Însă şi mai mult decât atât. Păstrând proporţiile, retragerea lui strategică (e, doar, militar) nu e cu nimic mai benignă decât plecările discrete în toiul unei mese, pentru a rezolva cine ştie ce daraveră. „Puiul” din Tren de plăcere nu merge nicăieri fără granmamma. Să fie ataşamentul normal al unui copil pentru bunica lui, sau efectul unei lecţii bine puse la punct? Aceeaşi lecţie din tren, când puiul de cinci anişori e dat cu un an în urmă, ca să nu scoată bilet.

Atitudinea bărbatului însoţit, fără putinţă de a scăpa, şi de consoartă, şi de mam’mare, dar răzbunându-se prin atitudine mitocă nească, e simulată în Dl Goe... Micul secret al lui Goe e că este bărbat, în societatea lui Caragiale. Şi se poartă ca atare.

Ce secret are Cănuţă, cine poate bănui? Probabil dorinţa de a avea putere asupra propriei vieţi, fără să mai depindă de vrerile altora, ceea ce-l face sucit. De mic copil, Cănuţă îşi caută libertatea. N-o va avea, cum n-o are nimeni, în lumea lui Caragiale.

Ceea ce este deconcertant, în privinţa secretelor celor mici (şi ale matur