Între miile de editori care s-au perindat pe parcursul anilor prin tiparniţa românească, Niculae Gheran pare a fi cel mai longeviv, având o activitate continuă de peste 60 de ani. "Născut, iar nu făcut" în ingratul domeniu al literelor, a parcurs toate etapele formării unei profesii nobile, care, pe alte meleaguri, se moşteneşte din tată-n fiu, de-a lungul câtorva generaţii. La 20 de ani se afla angajat în sistemul lui Gutenberg, la început ca funcţionar în Direcţia literară din Ministerul Artelor, iar apoi, după crearea Direcţiei Generale a Editurilor, Poligrafiei, Difuzării Cărţii şi Presei (1950), lector, redactor principal, şef de sector redacţional, director interimar de editură, promovat, în "anii dezgheţului" (1964-68), secretar al Consiliului Editurilor şi Difuzării Cărţii din Comitetul de Stat pentru Cultură şi Artă. Revenirea în forţă a proletcultismului, după apariţia faimoaselor "Teze din aprilie" (1968), îi determină transferul ca redactor la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, unde iniţiază o serie de dicţionare literare, biobibliografii şi indici bibliografici. Evenimentele din decembrie 1989 îl readuc în funcţie la Ministerul Culturii , de unde însă demisionează repede, fiind ales şef al redacţiei de artă şi literatură la nou creata Editură Ştiinţifică. După pensionare, a funcţionat un timp ca director la Editura Institutului Cultural Român, unde iniţiază câteva colecţii de valorificare a tezaurului literar. Ca istoric literar, a iniţiat şi a finalizat ediţia critică de "Opere - Rebreanu". Pe drept, mai toţi recenzenţii, între care Şerban Cioculescu, Alexandru Piru, Constantin Ciopraga, Mircea Zaciu sau Nicolae Manolescu, au etichetat ediţia drept monumentală. Pentru realizările din domeniul vieţii culturale, i s-a conferit de două ori Ordinul Meritul Cultural, a primit Premiul Hasdeu al Academiei Române, Premiul Uniunii Scriitorilor, plus alte