Toată lumea discută ce poziţie ar trebui să susţină România la Bruxelles. Este fără îndoială important. Este, în acelasi timp, irelevant atâta vreme cât actuala capacitate de a folosi fondurile existente şi cele viitoare nu se schimbă dramatic.
Iar cifrele, la 5 ani după aderare, sunt dărâmătoare - rata de absorbţie era la sfârşitul anului 2011 de doar 5,5%, adică puţin peste un miliard de euro plăţi directe pe instrumentele de coeziune, dintr-un total disponibil de 19 miliarde de euro pentru cele şapte programe operaţionale. Un dezastru total!
Mai mult, locul 1 deţinut de România pe lista OLAF (ca număr de proiecte supuse analizei organismului de investigaţie european), volumele de absorbţie modeste şi lipsa oricărei analize publice de impact sunt indicatori care ilustrează, între altele, discrepanţă de "capacitate administrativă" între "New" şi "Old Europe" şi slăbiciunile de management, know-how şi acces la capital şi finanţare ale mediului privat de afaceri românesc.
Dacă am fi fost înainte de 1989, asta s-ar fi încadrat la subminarea economiei naţionale. Dacă responsabili se pare că nu găsim, măcar să găsim soluţii. Iată una practică.
În acest context, o nouă abordare în care rolul administraţiei publice (centrale sau locale) este să reducă bariera la intrare prin sindicalizarea costurilor şi know-how-ului şi prin diseminarea gratuită a unei best practice. Ce înseamnă asta în practică: crearea unei agenţii naţionale de promovare a proiectelor europene (să zicem ANPPE).
ANPPE va avea competenţe naţionale faţă de sectorul public (administraţia locală/centrală) şi sectorul privat de cofinanţare a tuturor proiectelor care accesează fonduri europene printr-o ofertă de coparticipare în capital, mezzanine sau garanţii. Condusă de o echipă cu experienţă internaţională în private equity, cu un buget anual egal cu, să zicem, 15% din estimatul
