Cornel Nistea, Întâlnirile mele cu Orlando,

Editura Unirea,

Alba Iulia, 2012, 314 pag

Cornel Nistea a debutat cu o povestire în Vatra, 1979, iar editorial cu Focuri în septembrie, în 1984. Deşi Valeriu Cristea, de pildă, are cuvinte încurajatoare despre culegerea de schiţe şi nuvele cu pricina (dincolo de contaminări diverse, identifică semne de originalitate în „unele tipuri de personaje, anumite atitudini, teme şi obsesii, o anumită atmosferă, o sursă de umor”), „chirurgia” pe care o aplică cenzura acestui volum are un efect până-ntr-atât de inhibant că prozatorul va îndrăzni să apară cu o nouă carte abia în 2000 – vezi romanul epistolar Inocenţa şarpelui. Cornel Moraru va diseca atent, la reeditarea lor integrală (Papagalii mei adoraţi, 2004), prozele interzise, întrezărind semnele unei vocaţii a tragicului, punctul lor de fugă fiind moartea, sinuciderea, lumea în cădere, agonia. Oprite de la rostirea publică, ele se vor transforma într-o povară sufocantă. Cariera lui Cornel Nistea stă toată sub semnul rupturii, aceasta fiind metafora obsesivă care informează, într-un fel sau altul, tot scrisul său suspendat între un înainte şi un după. Tudorel Urian vorbeşte chiar despre un laitmotiv al şocului, al bruscării unei conştiinţe.

Noul roman, Întâlnirile mele cu Orlando, poate fi citit şi ca eliberare masivă, nu definitivă, de obsesii. Nu altfel se poate explica accentul pe sentimental (eroul tânjeşte sub teii înfloriţi, cum altminteri?, la o femeie frumoasă şi pură) şi exilarea politicului într-o marginalitate aproape derizorie, deşi imixtiunea sistemului în destinele personajelor e în continuare agresivă şi umilitoare. Ca şi alte dăţi, Cornel Nistea delegă un narator la persoana întâi (martor pedant, moralist când acid – toate femeile pictorului sunt dame schimbate după umori ori pipiţe –, când vast-înţelegător, cu o privire mucalit