Vrem – nu vrem, fericirea este o chestiune relativă. Relativă la ceea ce aşteptăm de la viaţă, relativă la tipul psihologic căruia îi aparţinem. Nutresc o secretă admiraţie pentru cei veşnic fericiţi, uneori până la limita ridicolului şi împotriva oricărei realităţi. Capacitatea lor de a trece peste mizeriile vieţii de fiecare zi, peste lipsuri, umilinţe şi eşecuri îmi creează, totuşi, un anumit respect.
Cu toate acestea, fericirea este, cred, altceva. O iluzie, un obiectiv imposibil de atins, o culme pe care încerci s-o cucereşti toată viaţa, fără să reuşeşti, adesea, decât să-ţi închei existenţa visând la ea. Mai mult decât atât, pentru cei bolnavi de luciditate, fericirea pur şi simplu nu există. Scrutând atrocea lume înconjurătoare cu „aparatele” unei sensibilităţi exacerbate, îmbrăcând în vălul subţire al pesimismului cauzele şi efectele unei realităţi mereu mişcătoare, fericirea devine un vis măcinat de coşmaruri.
Există, totuşi, un tip de fericire posibil. El le aparţine celor care-şi zidesc întreaga viaţă într-o iluzie, celor care, cu privirea îndreptată de timpuriu spre steaua pe care şi-o cred hărăzită, pierd legătura cu conturul concret al fiecărei zile.
Viaţa lor seamănă cu aceea a sfinţilor, a marilor mistici care-şi petrec întreaga existenţă aşteptând semnele subtile ale lui Dumnezeu. Trăitori într-o lume armonică, capabili să perceapă mesajele profunde ale regnurilor, sensibili la neştiutele vibraţii ale naturii, ei ating fericirea în fiecare clipă.
Ce-i conduce, oare, spre această stare de graţie? O mare dragoste? O idee care va schimba soarta lumii? Credinţa profundă, neprihănită de argumente, în Dumnezeu? O iubire neţărmurită faţă de semenii lor? Încrederea în propriul destin? Sau forţa de a se lăsa fascinaţi de o iluzie, de „iluzia cea mare”?
Chiar şi sfinţii mor. Iar finalul poate fi cel din povestirea lui Kafka, „În
