Capitala Libanului e cea mai fermecătoare destinaţie din Asia Mică, dar conflictele din zonele apropiate taie elanul turistic al metropolei mediteraneene.

Dacă în anii '70 spuneai „Plec la Beirut", răspunsul ar fi sunat aşa: „Eşti fericit!". Era vremea când capitala Libanului îşi justifica pe deplin denumirea de Paris al Orientului Mijlociu.

Dacă ai fi făcut-o 15 ani mai târziu, toţi s-ar fi uitat chiorâş la tine: „Eşti nebun? Ţi s-a urât cu viaţa?!". Beirutul s-a zbătut între 1974 şi 1989 într-un război civil înfiorător în care creştinii şi musulmanii au împărţit oraşul în două şi au tras unii în alţii milioane de gloanţe. În 2012, când le-am spus unor prieteni că plec la Beirut, jumătate din faţă li s-a luminat, jumătate a pălit. „Am auzit că e frumos, dar ai grijă!"

Exact cu gândul acesta am călcat, la mijlocul lui octombrie, în cel mai mare oraş din Liban, care adăposteşte două milioane de locuitori, în fapt jumătate din populaţia ţării. Prima impresie a fost OK. Afară erau puţin sub 30 de grade. A doua impresie? Japca taximetriştilor funcţionează şi aici. Pentru un drum de 10 kilometri mi s-au cerut 40 de dolari, sub pretextul că de fapt sunt 35 de kilometri de la aeroport la hotel. Remarcabil totuşi că şoferul, un anume Ali, vorbea fluent atât engleza cât şi franceza, deşi avea vreo 60 de ani. La Beirut însă, după arabă, franceza e a doua limbă, iar engleza e aproape la fel de frecvent vorbită.

Rable lângă limuzine

Libanul a fost sub jurisdicţia Franţei până în 1943 şi asta se vede. Clădirile vechi, dar perfect restaurate, au un aer parizian, iar pe stradă vechile Renault 12, după care s-a creat şi bătrâna Dacie 1300, maşina copilăriei noastre, încă se mişcă. Nu trebuie să credeţi că Beirutul e plin de rable. Una din trei maşini e de lux, Mercedes, BMW, Audi sau chiar Ferrari şi Lamborghini, însă nu-i mai puţin adevăr