Hm! Am două soluţii. Să încerc să aflu numele vorbitorilor, (ca să nu mai fac vreo gafă precum cea cu Otto Dillinger), s-o lălăi până mai pe după amiază când portalurile de ştiri vor posta informaţia şi s-o preiau frumuşel de acolo, cu mici modificări şi cu câteva detalii de atmosferă ca să nu se sesizeze nimeni, sau, a doua variantă, să aflu numele exacte şi să inventez eu un plan de activitate culturală pentru perioada următoare. Deci, până una alta, abordez cu tupeu un coleg de breaslă şi îi cer să-mi repete numele vorbitorilor pe care mi le notez în fugă în agendă, prefăcându-mă că nu sesizez figura lui perplexă când îşi dă seama că am stat alături pe tot parcursul acţiunii şi că n-am înţeles nimic din ce se întâmplă. Apoi o şterg la redacţie ca să scriu articolul. Când ajung îmi dau seama că am o singură posibilitate din cele două enunţate mai devreme. Şi anume aceea de a broda pe ceea ce cred eu că s-a întâmplat la evenimentul de la care tocmai m-am întors. Asta deoarece drumurile sunt înzăpezite şi greu de străbătut, aşa că materialele trebuie predate mai devreme la tipografie, astfel încât ziarele să ajungă în cutiile poştale ale cititorilor nerăbdători să fie informaţi la ora obişnuită. E o situaţie de criză, ce mai. Robert se învârte precipitat printre birouri, întrebându-ne pe fiecare dintre noi la ce lucrăm şi zorindu-ne:

- Hai, bagă pe foc, de ce-ţi ia aşa mult timp?

E clar că nu e rost de tras mâţa de coadă. Nu în situaţia dată. Mă aşez la masa de lucru, îmi pun căştile în urechi, pornesc o muzică liniştitoare care să acopere cel puţin în parte zgomotul din jur şi mă apuc de lucru. Scriind, îmi dau seama că am talent la chestia asta. Inventând tot felul de planuri de acti­vităţi culturale realizez că am scris deja 5.000 de caractere, cu care pot umple uşor o jumătate de pagină de ziar. E mai mult decât bine, cu o singură condiţie: să nu