Ana Rarinca se nimerise în ziua aceea la un concert al lui Gheorghe Iovu, în Constanța. Știa despre el doar atât: că este singurul meloterapeut acreditat din România și că, din motive neînțelese ei, cine-l auzea o dată, devenea dependent de muzica lui. Unii mai povesteau că s-ar fi vindecat de boli doar ascultându-l cum cântă la orgă, dar Anei Rarinca toate astea îi păreau legende. Avea și ea o semiparalizie la mâna stângă și, în aproape jumătate de secol n-o scăpase nici un doctor, nici un tămăduitor, nici un miracol. Trăia așa, împăcată și fără nădejde, mișcându-și palma doar pe jumătate.   

Nu-și explică ce s-a întâmplat la concertul acela; nici până astăzi n-a priceput. Mintea ei e în stare doar să decupeze secvențele trăite atunci în sală, ca într-un film de care parcă s-ar teme să vrea să-l înțeleagă până la capăt -  ea, din ce în ce mai emoționată, privind fix degetele lui Gheorghe Iovu pe clape, ea închizând ochii și ascultând cum se așează notele  în muzica aceea angelică, astrală, venită parcă din altă dimensiune. Pe urmă, tot ea, mică și plinuță, descălțând sandalele, încet, ca-n transă, fără să știe prea bine de ce, și la final, ei bine, aceeași ea cu lacrimi pe obraji, mișcându-și inconștient mâna bolnavă.  “Nu se poate, am halucinații. Nu văd eu bine”. S-a mai uitat o dată. Vedea bine, înțelegea și mai bine: paralizia dispăruse, mâna ei bolnavă se mișca liberă pe lângă șold. Era vindecată. Se petrecuse o minune.

Cum se coace o minune

“Eram fericită, strigam: mâna mea, mâna mea!. Mă blocasem, nu puteam să spun decât atât: mâna mea, mi-am revenit! Cei din jur făcuseră ochii mari, nu pricepeau. Și atunci mi-am zis, Doamne, mă iau aștia de nebună! Vedeam în privirea lor că nu cred o iotă. Am încercat să le explic: vedeți, eu mâna asta nu puteam să o mișc, practic am avut un handicap toată viața, de