În comparaţie cu hoţii de biciclete (cei ai lui Bartolini & De Sica), adică nişte ticăloşi care, printr-un rapt, pot nărui într-o clipă viaţa unui om, sau cu orice alţi tâlhari de bunuri materiale sau intelectuale, hoţii de cărţi au, cel puţin în mentalul românesc, un statut privilegiat. Cel care îşi însuşeşte, fraudulos, o carte capătă, prin reflex, o aură nobilă: haiducească, atunci când cartea sfeterisită aparţinea unui om care nu avea în proiect să o citească, sau à la Cosette, atunci când manglitorul este un însetat de cultură, un sărman cu metabolismul perturbat de lipsa, vitală, a hranei spirituale. În cazul lor, argoticul "a furlua" pare mult mai potrivit decât frustul, denotativul "a fura".

În vremea adolescenţei mele, am fost martorul unei scene, care, la vremea respectivă, m-a marcat adânc. Poftisem o cunoştinţă la o tacla şi o lăsasem să aştepte în camera mea, unde se aflau şi nişte rafturi de cărţi, câtă vreme eram dus să pregătesc o cafea. Cum, din lipsă de materie primă, şvarţul s-a întâmplat să fie un biet ness, m-am întors cu tava mai repede decât calculaserăm eu şi oaspetele meu. Am rămas, minute bune - ca un piccolo paralizat de mustrarea oberchelnerului - cu cafelele suspendate în aerul greu al după-amiezii, pentru că, la intrarea mea în bibliotecă, ipochimenul tocmai îşi vâra sub cămaşă prima traducere Borges apărută în volum la noi. Nu vreau să-mi plâng de milă, dar cred că stânjeneala a fost mai puternică din partea mea. Omul nu era un ticălos, cu siguranţă, iar iuţeala cu care îşi mobilizase instinctul predator putea fi, la rigoare, pusă pe seama unui impuls necontrolat, amorsat de o devoratoare poftă de lectură. Ce m-a uluit, în context, a fost răspunsul categoric la o întrebare pe care nici măcar nu avusesem puterea s-o îngaim: "Sper că nu te-ai supărat, tu oricum mai ai." Evident că nu era vorba de cărţi semnate Borges, ci de cărţ