de Mihail Șișkin, Editura Curtea Veche, 2012
Am mai scris în această pagină despre revirimentul prozei rusești contemporane, așa cum îl percepem noi din România, firește. Nu înseamnă că romancierii valoroși nu au scris și în comunism sau după implozia URSS, doar că în România nu se mai traduceau de la o vreme. Editurile mari preferă scriitori occidentali, din rațiuni inclusiv de piață, dar află cu uimire, câteodată, că rușii sunt iubiți în Occident pentru performanțele lor literare și atunci decid că e cazul să ne conformăm și noi. O literatură în care există și scriu autori ca Iuri Mamleev („Sectanții“, „Ceilalți“), Vladimir Sorokin („Viscolul“, „Gheața“, „Ziua opricinicului“, „Kremlinul de zahăr“, „Inima celor patru“), Sașa Sokolov („Școală pentru proști“), Viktor Pelevin („Mitraliera de lut“, „Generația P“), Viktor Erofeev („Stalin cel bun“, „Frumoasa rusoaică“), Tatiana Tolstaia („Zâtul“) nu poate fi decât una de vârf. Toți acești autori sunt traduși și editați în întreaga lume, iar stilul lor personal i-a făcut pe cunoscători să afirme că marea literatură rusă continuă să propună autori comparabili cu clasicii recunoscuți. Mihail Șișkin (n. 1961), asemuit cu Nabokov, dar și cu Joyce, era perfect necunoscut în România până la publicarea acestui formidabil roman de dragoste, război și moarte, „Scrisorar“, însă notorietatea sa internațională este deja recunoscută prin acordarea unor premii importante. Autorul, tradus la noi de Antoaneta Olteanu, trăiește la Zürich (scrie inclusiv în germană) și a fost premiat pentru cărțile sale cu Premiul Grinzane Cavour (2007), Premiul internațional Haus der Kulturen der Welt (2011), iar în Rusia a primit cel mai important premiu acordat pentru roman, Marea Carte (2006). „Scrisorar“ („Psimovnik“, în rusă) este romanul epistolar care unifică suflete, lumi îndepărtate și care învinge moartea prin dragostea eternă a două s
