Mare parte din capitalul de antipatie acumulat de Mircea Cărtărescu se datorează capacităţii lui de fetişizare. Repede îmbălsămat, scriitorul s-a văzut exilat de receptarea critică, mai abitir în ultimii ani.
Astfel că literatura lui a rămas încarcerată într-o permanentă tentaţie a criticii de a-l situa în mijlocul unuia şi aceluiaşi proiect, reluat în fiece carte nou apărută. Pentru mulţi, carevasăzică, scriitorul e epuizat. Se repetă. Scandează în gol. Fetişizarea absurdistă îl reclamă adesea ca un „psihotic”. Indiferent că scrie jurnal, articole publicistice, povestiri, poezie sau roman, Mircea Cărtărescu este mereu egal cu sine, derapând sacrilegial spre autodistrugere. Câte şi mai câte.
De fapt, la mijloc e vorba de o sumă de neînţelegeri. În cel mai recent volum, Ochiul căprui al dragostei noastre, Cărtărescu face o selecţie a tuturor genurilor exersate, preferând numai, în locul poeziei, şantierul scrierii Levantului. Conştient de impasul receptării, el revine de pe alte poziţii pentru a sublinia ceea ce era ştiut de ceva vreme. Mai întâi, că opera lui este un tot şi nu media unor proiecte ritualice. În al doilea rând, chiar dacă exersat în strategii postmoderniste, scrisul său se înşurubează în jurul unui adevăr. Că acest adevăr are la bază fetişizarea de care vorbeam mai devreme, aroganţa solipsismului sau obsesia entropiei nu fac decât să determine complex noţiunea. Îngustată de numeroase lupte conceptuale, literatura lui Cărtărescu s-a depărtat tot mai mult în interpretări de ceea ce este ea ca intenţionalitate: o istorie a fiinţei. Iertată fie-mi formularea, poate pretenţioasă; însă, privită în întregul ei, literatura lui Cărtărescu stă sub semnul „dezvă luirii” şi al anamnezei – exact definiţia heideggeriană a adevărului. De aici, numeroase erori de judecată critică. Nu-i de mirare că opiniile au rămas cantonate în două tabere; pe de-
