Radu Aldulescu, Cronicile genocidului, Cartea Românească,

Bucureşti, 2012

Radu Aldulescu, unul dintre cei mai puternici prozatori contemporani, a publicat recent la Editura Cartea Românească romanul Cronicile genocidului. Aşa cum a fost anunţat în presă, cu ocazia fragmentelor apărute în diverse reviste culturale care anunţau cartea în pregătire, dar şi pe coperta a patra, volumul a venit nu doar ca un act de scriere, ca o consecinţă firească a meseriei, ci dintr-o nevoie aproape exorcizantă şi salvatoare: „Comunismul a fost un rău care a generat un rău mai mare. Cronicile genocidului se adună în apogeul epocii Iliescu-Constantinescu-Băsescu. În umbra lor am povestit, ca întotdeauna, mai ales ce am trăit. De la tinereţe pân’ la bătrâneţe şi totodată de la bătrâneţe tânjind spre tinereţe şi mai departe, revenind în permanenţă în acest punct terminus – aici mi-am tăiat inima în bucăţi ca s-o împart, aici l-am văzut pe fratele meu în groapă fără chip şi fără mărire, aici am şezut şi am plâns etc. Ori de câte ori mi-am permis luxul să inventez, soarta mi-a scos în cale numaidecât întâmplările, lucrurile şi personajele inventate. Un cerc vicios (oare de unde voi începe a-mi plânge faptele vieţii mele celei ticăloase?) pe care vreau să cred că l-am rupt definitivând acest roman, supravieţuind experienţei personale care l-a declanşat, salvândumi iarăşi viaţa scriind.” Ca întotdeauna, cuvintele autorului se amestecă cu cele ale personajelor sale, gândurile asemenea, încât devin imposibil de separat. Şi, de altfel, cititorul nu mai are nici un interes să le despartă pentru că, la urma urmei, de ce ai despărţi verdele în albastru şi galben, proza în elementele care acum formează un întreg perfect omogen?

În Cronicile genocidului (titlu poate prea politizat pentru substanţa romanului, care este de o natură strict umană, redusă la existenţa ei de bază