Povestea scrisă de Răzvan-Ionuţ Dobrică se petrece la Braşov, dar se poate petrece oriunde.
În orice oraş care are o echipă de fotbal. Fani nebuni sînt mulţi şi, deşi autorul ne avertizează că întîmplările sale sînt imaginare, cu toţii ştim că astfel de lucruri se petrec de-adevăratelea.
Aşadar se dă o echipă locală, care păstrează culorile galben-negru din realitate. Se dă o situaţie frumoasă - fotbaliştii braşoveni sînt pe punctul de a cîştiga titlul. Evident, ca orice echipă care stîrneşte pasiuni majore, nu o fac. Ba chiar ajung să fie excluşi din prima ligă, pentru motive pe care vă invit să le citiţi singuri.
Aşa că frăţia suporterilor obsedaţi de team-ul oraşului lor devine însăşi echipa. Cu toate avantajele, dar mai ales dezavantajele, care derivă din această postură. Şi cu atît de mult umor şi cu un limbaj firesc şi colorat - lucruri familiare şi calde, aşa cum trebuie să fie iubirea în general, fie că ea de fotbal, fie că...
Hopa, iubita! Care iubită?
Cineva trebuie să fie sacrificat în această goană disperată de a salva onoarea fotbalului local. Şi prima pe listă pare a fi Iulia, nevasta Meşterului, eroul principal care este şi povestitor direct al încurcăturilor. Faptul că el pleacă la meci în ziua aniversării de un an a relaţiei, însoţit de obiectul magic, fularul, şi de tovarăşii de galerie, nu are cum să aducă nimic bun.
Poveştile de galerie, cu absurdul, stropul lor de violenţă, organizarea "perfectă" la deplasări - vezi mersul cu "naşul" - întregesc perfect febra aproape utopică a oraşului cuprins de gîndul obţinerii titlului. Apoi de dezamăgirea generală a înlocuirii echipei cu cea de amatori în cel mai real sens al cuvîntului.
Iar senzaţia generală este că nici un suporter pe lumea aceasta nu este mai autentic decît suporterul care trăieşte furia, frustrarea şi
