Una dintre preocupările redactorilor ce scriau pentru revistele din Craiova de altădată era şi medicina. Ei ofereau, aproape în fiecare număr, leacuri naturiste, altfel de remedii şi făceau o prezentare amplă a celor mai la îndemână remedii.

Cochlearia officinalis (sau hreanul sălbatic, cum mai este el numit) şi C. Armoracea, (hreanul ce se cultivă în grădini) au parte de câteva pagini bune în cuprinsul Arhivelor Olteniei din 1925. Aflăm că hreanul sălbatic se găsea „în mocirlele de lângă golful Salonic, la gura râului Vardar, iar în România se găseşte pe lângă pâraele şi isvoarele regiunii subalpine a Carpaţilor“. Fratele său, hreanul de grădină, e o plantă „proaspătă, trecută prin răzătoare şi amestecată cu oţet e stimulentă şi antiscorbutică. Frunzele strânse înainte de a se începe înflorirea sunt plasturi mai bune decât cele care se fac din praful Cantharidelor“.

Era o prioritate pentru revistele vechi să împingă aceste remedii în paginile lor. Mai găsim articole despre medicină, dar rareori se pomenesc date despre sistemul sanitar craiovean de atunci sau despre medici. Medicina însemna, în principiu, ajutorul cel mai sănătos, cel din partea naturii.

Hreanul la suedezi

„Rădăcina hreanului e foarte stimulentă şi antiscorbutică. Se recomandă la bolnavii de scrofule, contra catarului cronic, astmului, celor cu căile respiratorii înfundate, contra reumatismului cronic, boalelor de piele etc. Ca medicament extern înlocuieşte muştarul“. Se spunea că o femeie ascitică şi scorbutică, cu tuse şi cu respiraţie grea, a fost vindecată cu rădăcini de hrean fierte în vin alb împreună cu „hreniţă“ (cresson) pisate în piuliţă.

„Unii îl recomandă ca antiscorbutic şi diuretic, fiert în bere“, continuă I. Dimonie, profesorul ce a documentat materialul. Un doctor renumit, spune acesta, „tratează podagra şi reumatismul cronic dând bolnavului să î