90 de secunde. Atât durează, la Tel Aviv, de la primul sunet de alarmă aeriană până la eventuala cădere a bombei. Înainte de armistiţiu, oamenii au dormit îmbrăcaţi. Dormit e un fel de a spune. Problema era: dacă adorm profund şi pierd secunde preţioase? Unii au lăsat uşa de la intrare descuiată (timp câştigat). Nu toţi au norocul să locuiască la parter şi să ajungă rapid la subsol. Problema era: dacă mă prinde alarma sub duş? Dacă mă prinde în maşină, într-o coloană de maşini? Indicaţiile Tzahal (armata israeliană) sunt să (sic!) tragi pe dreapta, să intri în prima clădire şi să urci un etaj. Dar dacă prin preajmă nu sunt clădiri? Problema era: să risc să merg la cumpărături? Când eşti de capul tău, poţi face foamea. Când ai lângă tine copii şi bătrâni, mai bine nu-ţi pui întrebări.

Până la armistiţiu, în Tel Aviv au fost doar 4 alarme, plus explozia autobuzului. La 30 de kilometri sud, în Ashdod, au fost vreo 30 - ultima la 20:59, cu un minut înainte de ora încetării ostilităţilor. (Nu ştiu câte alarme au sunat la Eshkol, Kiryat Malakhi şi Ashkelon, celelalte ţinte cotidiene ale Hamas).

Încetarea ostilităţilor... Rezerviştii, mobilizaţi pentru o intervenţie terestră şi apoi demobilizaţi, sunt dezamăgiţi. (Mai puţin mamele lor). Opinia publică, profund nevrozată, crede că Hamas a învins şi de data asta. De altfel, ieri la Al-Manar („Farul”, televiziunea prin satelit a Mişcării), secretarul general al Hezballah, Hassan Nasrallah, a şi apărut să omagieze izbânda fraţilor din Hamas. După ce şi-a dat seama Şeicul Nasrallah că a fost un succes? „E de ajuns să te uiţi la feţele lui Netanyahu, Obama şi Lieberman (vicepremierul şi ministrul israelian de Externe, n.m.), ca să citeşti înfrângerea”. Opinia publică israeliană simte că liniştea va fi iarăşi de scurtă durată.

Pacea e foarte, foarte, foarte departe. Iar vina – repet obsesiv - o poartă lider