Diversitate, oraşe strălucitoare sau dezolante, peisaje inimaginabile, bogăţie, imigranţi, un tezaur cultural împestriţat şi un kitsch ameţitor. Nu ştiu cine a inventat termenul „all you can eat”, dar mi se pare definiţia Americii, un bufet prea încărcat în care simţurile primesc peste măsură.

Cam toată lumea asociază SUA cu lanţurile de fast-food-uri care au împânzit lumea, cu influenţa televiziunii, suburbiile fără sfârşit, fabrica Hollywood, Obama şi, bineînţeles, cu visul de libertate. În plus, tendinţa majorităţii este de a crede că imensul teritoriu de aproximativ 9,8 milioane de kilometri pătraţi e un monolit.

Traversând cu maşina partea de la New York la Miami şi coborând apoi până în cel mai sudic punct nord-american, la Key West, acasă la Hemingway, am avut ocazia să văd că fiecare regiune e diferită, vorbeşte cu alt accent, se bucură de propria mâncare şi are atitudini politice şi sociale diferite.

Primul contact l-am avut la Newark, pe aeroportul din New Jersey. O doamnă de culoare, cu o greutate care depăşea destul de mult media, m-a întrebat dacă am de gând să călătoresc până în Miami cu o maşină aşa mică. Mă şi vedeam într-un Lăstunaş de pe vremea lui Ceauşescu, suflat de ostile vânturi americane pe autostrăzile cele întinse. Am riscat până în parcul de maşini, unde o tipă de origine spaniolă, cu un inel argintiu în limbă şi tunsă precum Beckham, mi-a arătat cu lehamite de unde-mi pot alege maşina. Zona cu autoturisme clasa compact.

Toate erau noi, strălucitoare, unele sport, altele gen limuzină şi, bineînţeles, automate. Mi-am luat un Chevrolet Malibu, cu număr de California, şi mi-am zis: „Welcome to America!“. Ţara unde totul este XXL, iar oamenilor li se pare mic. De la maşini la meniurile fast-food-urilor, de la măsura hainelor la paharele cartonate de cafea, de la zgârie-norii art-deco la flash-urile sâcâit