Părea un sfânt coborât de pe pereţii bisericuţei de lemn, din deal, care şi-a încropit acolo, lângă clopotniţă, o gospodărie mică: un câine orb şi trei găini. Era aşa de bătrân, încât la cârciuma din sat, după ce terminau subiectele de politică, oamenii se certau cine e mai bătrân: el sau biserica.

Într-o zi, cineva le-a spus o legendă: se zice că, atunci când Dumnezeu vrea să cheme la El un suflet, îl trimite pe Îngerul morţii. Un înger cu ochi mulţi. Iar dacă Dumnezeu se îndură totuşi să-l lase în viaţă şi îşi recheamă îngerul, acesta îi lasă muritorului încă o pereche de ochi. Să vadă altfel viaţa.

De atunci, satul îl poreclea „bătrânul uitat de moarte” şi îi căuta din privire ochiul lăsat de înger.

Asta până într-o zi de joi, când, la cârciuma din sat, o ricipisă venită de la „judeţ” luă locul discuţiilor despre bătrân şi moarte.

Se anunţa că va veni un potop mare peste sat şi nu va scăpa din învolburare nicio vrabie. Disperaţi, oamenii se gândeau cum să-şi adune cât mai mult din agoniseală şi să fugă. Bătrânul se rezemă în bota lui şi aştepta, cu atâta seninătate, de parcă cojocul lui vechi putea acoperi deopotrivă satul, biserica, casa, găinile şi câinele orb. El a înţeles. „Potopul” începuse. Oamenii nu mai vedeau că soarele „arde” cu putere, că satele din jur nu au dealuri şi că de fapt, nu au unde fugi. În graba lor, călcau în picioare animale, oameni, omenie.

Era frica.

Clopotarul a tras clopotul într-o dungă şi în fugă i-a strigat bătrânului: „nu vezi realitatea, fugi!”. Bătrânul zâmbi. Pentru el n-a contat niciodată realitatea, ci credinţa.

După trei zile încheiate, oamenii s-au întors. Satul arăta ca după potop, deşi nu l-a udat nici măcar roua.

În goana lor, şi-au aruncat bunurile iar acum se certau să le împartă. Bătrânul ieşit din nou în poartă, îi privea cu durere. „Potopul” nu trecuse.