Am citit în una din cărţile lui Puric, o poveste.
Se spune că, într-o noapte, un copil dintr-un sat a visat Raiul. A doua zi dimineaţa şi-a întrebat toţi părinţii şi cunoscuţii „Unde, unde e Raiul?”. Dar oamenii n-aveau timp de el. Un bătrân care îl urmărea de mult timp, l-a îndemnat însă să meargă în pustie, unde va întâlni un bătrân. „Ce te aduce pe-aici, copilule?”, îl iscodi acesta pe micul călător. „Vreau să găsesc Raiul”, răspunse copilul, „şi cineva mi-a spus că tu ştii cum trebuie să ajung”. Bătrânul îl îndemnă să se culce şi a doua zi, urmau să pornească în căutarea Raiului.
După ore bune de mers, pe un vârf de deal, se zări o clădire cu o cruce. „Ce e asta? „Aceasta este o mănăstire”, spuse bătrânul. „De-aici începe poteca către Rai.” Într-o zi, bătrânul mănăstirii l-a întrebat ce-l apasă, dacă îi e bine. Copilul a răspuns că lui îi e bine, dar „acolo, în clădirea aia mare, un frate de-al nostru, tot aşa, cu barbă şi plete, ce stă legat, întins pe o cruce, şi nu poate să se mişte, şi nimeni nu-i duce de mâncare. De ce nu vine şi el la masă?”.
Povestea spune că copilul a urcat primul pas spre Rai. Era iubirea. Spre seară, a intrat în bucătărie, a luat o farfurie cu mâncare şi a pus-o la picioarele „fratelui mai mare”: „Hai, coboară şi mănâncă”. Fratele a coborât, au început să râdă, să vorbească.
Copilul urca a doua treaptă spre Rai. Era prietenia. După un timp, călugării şi-au dat seama că copilul lipseşte. Întrebat, a recunoscut că-l hrănea pe fratele mai mare. Atunci egumenul mănăstirii l-a rugat pe copil să-i spună Fratelului să-l primească şi pe el la masă. Copilul l-a rugat, dar fratele i-a arătat firimiturile de pe masă. Erau multe, dar păcatele egumenului erau şi mai multe, răspunse Fratele. Copilul i-a transmis bătrânului, iar acesta, căzând în genunchi, l-a rugat pe copil să-i spună Fratelui să-l ierte. A doua zi,
