Negocierile pentru bugetul Uniunii Europene până în 2020 au eșuat. Un eșec pe care, la întoarcerea acasă, fiecare dintre liderii de stat și de guverne încearcă să-l îmbrace pe cât mai frumușel cu putință. Cei din statele net contributoare scoțând în față ideea că vor da mai puțin decât se cere, cei din tabăra coeziunii că vor primi mai mai mult decât ar vrea cei mai bogați să dea. Tonul moderat al declarațiilor de după summit ascunde însă, o tensiune generală: și unii, și alții sunt nemulțumiți. Și fiecare dintre state are adevărul său. În spatele acestor adevăruri, valabile în funcție de perspectiva din care privești negocierile, stau însă niște constatări care țin, mai degrabă de istoria Uniunii Europene, nu de contextul crizei actuale.

1950 – Prima ipocrizie

Pe 9 mai 1950, ministrul francez al afacerilor externe, Robert Schuman, prezintă planul care va pune bazele Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (care se va concretiza în primăvara anului 1951). Data nu a fost deloc întâmplătoare (suprapunerea peste ziua încheierii celui de-al doilea război mondial), nouă comunitate invocând, la nivel public, necesitatea unui organism care să preîntâmpine noi conflicte de genul celor care au generat războaiele mondiale. Un adevăr spus doar pe jumătate, tratatul (după cum îi spune, de altfel, și numele) fiind unul cât se poate de economic (desigur, și cu efecte implicite în privința scopurilor anunțate – în interiorul unei grupări cu interese economice comune riscurile unui conflict de anvergură fiind, evident, mult mai reduse).

1962 – Politica agricolă comună

Bazele politice agricole comune sunt puse în iulie 1962. Măsurile luate vizează un control comun al producției de alimente și comercializarea lor. Partea plină a paharului acestor politici agricole vizează dezvoltarea echilibrată a comunităților rurale, susținerea dezvoltării mediului rur