Exclusiv pentru cititorii Gazetei, artistul explică de ce s-au schimbat poveştile şi de ce nu se mai uită la fotbal şi la TV
- Poze are cartea?
- Nu. De ce-aş fi pus poze? Nu e o carte autobiografică. Cred că 65 la sută din ea e ficţiune, proză, poezii, există pagini de jurnal, care să zicem că mă includ pe mine, eseuri pe diverse teme, foarte puţine texte cu aură personală, sînt cîteva, destul de puternice. Dar nu sînt suficiente astfel de texte, încît s-o consider carte autobiografică. Chiar şi la copertă, am avut o controversă cu editura, nu ţineam neapărat să-mi pună faţa mea, ei mi-au explicat că aşa se vinde mai bine.
- De ce ţi-ai făcut blog?
- Eu am vrut întîi să am un blog foto, sînt pasionat de fotografie "big time", am investit mult în aparatură, cînd mai prind şi eu cîte-o persoană interesantă, să-i fac o poză, un portret, se întîmplă la cinci-şase luni. Dar îmi iau aparatul peste tot. În 2006, o prietenă mi-a dat un mail, "uite, un link la blogger, fă-ţi şi tu cont, să intri în rîndul lumii". Şi mi-am făcut. Primele postări sînt fotografii. Primele încercări, alea, pinguinii, pescăruşii, trebuie să treci pe asta. Şi apoi am început să scriu. Jurnalul Naţional a preluat una dintre
poveştile mele şi a făcut 6.000 de vizualizări. Cînd am văzut, mamă! Mi s-a părut extraordinar, brusc a apărut publicul.
"Am scris despre iubire, despre bătrîneţe, despre îngeri"
- Simţi nevoia neapărată de public?
- La mine dacă nu le public nu prea merită. Eu cu asta m-am obişnuit - teatru, muzică - trebuie să fie cineva acolo să aplaude sau să fluiere, le place, nu le place. Cele 6.000 de vizualizări au fost ca un impuls. Mi-am adus aminte că sînt băiatul lui tata şi poate o fi rămas ceva şi de pe-acolo. Şi am început să scriu mai des. Prin 2008-2009, a devenit aproape un exerciţiu de jurnalism. Vreo 7-8
