Nu am idoli, dar mărturisesc că mă văd sau îmi place să mă închipui peste vreo 10 ani în postura lui Ion Cristoiu.

Un maestru care despică apele, asemenea lui Moise. Preţuirea mea este reală, nu este o linguşeală din moment ce nu am lucrat niciodată sub conducerea domniei sale. Un jurnalist enorm, care a ajuns inevitabil la sursă, la istorie, asemeni lui Pamfil Şeicaru.M-au întrebat destui cititori ai EVZ: cine este mai mare, Cristoiu sau Nistorescu? Am evitat răspunsul printr-o butadă: în timp ce nea Cornel se lăuda cu ultimul său automobil, prăpăditul de Cristoiu umbla cu o revistă de istorie la subraţ, în care băgase toţi banii! Unul lupta cu potentaţii zilei pentru un loc efemer în clasamentul şmecherilor, altul lua în piept istoria.

Căuta un locuşor în nemurire! Cu toate hachiţele, ale tabieturilor sale, Cristoiu şi-a făcut un culcuş în eternitate. Hagiografii sau detractorii, toţi recunosc că, după '89, cel care a schimbat presa română a fost Ion Cristoiu. Ca să nu-l sufoc, să nu fiu înţeles greşit, am doar un zeu al scrisului: Pamfil Şeicaru! Rămân adeptul marelui gazetar Pamfil Şeicaru, care spunea că „cititorul îţi iartă chiar o atitudine care îi va fi ultragiat sentimentele, convingerile, dacă atitudinea este sinceră, dezinteresată. Dar nu iartă absenţa de opinie, strecurarea printre evenimente cu o gângăveală poltronă de opinii. În fond, cititorul este un aspru, dar drept judecător”.

De aceea, redau câteva din gândurile mele. Unii mă felicită, alţii nu înţeleg furia mea, cruciada pornită împotriva unor impostori, politicieni şi altor otrepe. Dau un citat din Rolul Jurnalistului, Statutul Jurnalistului şi Codul Deontologic, adoptate la Sinaia de către Convenţia Organizaţiilor de Media, în iulie 2004. Asta pentru a se înţelege, o dată pentru totdeauna, că nu voi abdica niciodată de la principii, care nu se negociază. N-am de gând să fac asta,