Îi cunosc pe amândoi de 20 de ani. Ea, o ziaristă care a excelat în domenii diverse: externe, monden, social, corespondenți. O femeie de pus la rană, cuminte, plăpândă, gata oricând să sară în ajutorul colegilor, un om care nu a ridicat glasul niciodată și nu a supărat niciodată pe nimeni. El, un secretar de redacție priceput, care a făcut cu ușurință trecerea de la plumb, calandru și linotip la lumea calculatoarelor după 1995. Am lucrat cu amândoi în diverse etape ale vieții mele profesionale. Drumurile noastre s-au despărțit și s-au reîntâlnit de mai multe ori.

Însă acum, într-o lume a presei în care majoritatea ziariștilor „știu să scrie doar pe tastatură și fac teren doar pe Google”, vorba colegului Mihai Duță, realizator la B1TV, ea și el nu-și mai găsesc locul. Într-o presă distrusă de tot felul de habarniști ajunși “manageri” și aservită total patronilor și intereselor lor, cei doi au fost aruncați la lada de gunoi a istoriei printului românesc, ca niște jucării stricate. M-a impresionat strigătul ei de revoltă și de diperare, mesajele ei pline de obidă și de resemnare și am rugat-o să-mi dea voie să public această corepondență privată. După ce s-a codit îndelung, m-a rugat un singur lucru: să nu le fac publice numele și să evit detaliile care i-ar putea identifica. Redau în continuare mesajul, din care am scos unele pasaje conform rugăminților ei. Îl redau pentru că în el se pot regăsi mulți colegi, îl redau și pentru cei care se cred de neînlocuit și nu-și dau seama că roata se poate întoarce oricând:

Astăzi am sufletul gol și nu mai simt bucuria de a trăi

“Sunt în şomaj din luna august, când ziarul la care lucram a renunţat la print, iar şocul pierderii serviciului m-a “ucis”. Nu ţin legătura cu niciun fost coleg şi nu am spus nimănui până acum drama prin care trec. După schimbările din 2010 din Adevărul Holding, nu mi-am mai găsit rostu