Schaeffer va lucra cu colegii din Radiodifuziunea Franceză (RTF), în vreme ce experimentările sale sonore deveneau din ce în ce mai avangardiste, în urma competiției muzică tradițională, convențională – utilizarea tot mai neconvențională a diferitelor echipamente și practici.
În 1949, Schaeffer îl întâlnește pe percuționistul-compozitor Pierre Henri, cu care va colabora la multe compoziții muzicale și, mai târziu, înființează Groupe de Recherche de Musique Concrète (GRMC), în cadrul Radio-ului francez (1951). Pe lângă un nou studio, va avea la dispoziție un magnetofon, lucru extrem de rar la începutul deceniului ‘50, mai ales că, am amintit în articolul trecut, Schaeffer lucrase cu „unchii” mag-ului, fonograful și pick-up-ul. Va fi recunoscut în muzică drept primul compozitor ce va utiliza banda magnetică în creațiile sale, așa cum vor fi făcut, la mijlocul anilor ‘70, avangardiștii români cu ale lor concerte pentru saxofoane și/sau trei magnetofoane. Un coleg de cămin studențesc, cunoscător și de muzică clasică, nu doar de golăneli rocker-istice, știindu-mă damblagiu de muzică electronică, mi-a și reproșat: „Țopârlane, se cântă à la Pink Floyd, la Ateneu, și tu stai ca bou’ pe coadă cu „slinoșii” tăi, în cămin, la ședinte de… în grup cu muzica voastră de aprozariști!”. Rușine, mie, că nu m-am dus o dată, o singură dată, la Ateneu, să ascult un Iancu Dumitrescu sau un Octavian Nemescu, că altPHel, hehehe!, săr’mâna Coane Don Patron!, tăiam frunză la câini pentru construirea socialismului, căcălău, Maria Ta!, da’ nu mai multă ca acum.
Spirit „multi-calificat” la locul de muncă și conform prințipiului „Funcția creează Organu’”, va duce la publicarea lucrării À la recherche d’une musique concrète (1952), încununarea metodelor sale de lucru până în acel moment, pentru ca în anul următor să lanseze singura sa operă, Orphée 53. În același an, părăsește GRMC-
