În dimineaţa zilei de 19 noiembrie 1942, la ora 8:50, după o puternică pregătire de artilerie executată timp de o oră şi douăzeci de minute, cu 3.500 de guri de foc, a început contraofensiva sovietică de la Stalingrad. Sovieticii au profitat şi de ceaţa care acoperea stepa. După patru zile de lupte grele, sovieticii au reuşit să realizeze cleştele care avea să încercuiască grupul de armate germane şi aliate acestora.
Bătălia de la Cotul Donului a fost o operaţiune militară de anvergură, care avea să ducă la cea mai mare catastrofă militară din istoria României. În bătălia de la Cotul Donului şi din stepa calmucă au fost pierduţi 150.000 de soldaţi români, adică aproximativ jumătate dintre combatanţii noştri angajaţi pe front, în doar două luni de lupte.
Marea ofensivă sovietică de iarnă, soldată cu celebra încercuire de la Stalingrad, a debutat chiar în sectorul Armatei a 3-a române, care, prost pregătită, prost dotată şi prost condusă, a fost spulberată de tancurile şi artileria sovietice. Aceeaşi soartă a avut-o şi Armata a 4-a, parte din ea căzută în încercuirea oraşului alături de aliaţii germani, parte decimată în cursul unei retrageri fără speranţă prin iarna rusească, precum atâţia alţii înainte. Multe unităţi au suferit pierderi de 80% în oameni şi 90% în armament, adică au fost practic şterse de pe faţa pământului.
Episodul Cotul Donului a rămas oarecum absent în conştiinţa publică. N-a fost niciodată reflectat substanţial în film sau în literatură, în vreme ce nu a existat batjocură mai umilitoare pentru un soldat român decât infama întrebare „Ce-aţi căutat la Stalingrad?” Puţinii soldaţi care au supravieţuit cu greu condiţiilor inumane ale lagărelor bolşevice s-au întors la sfârşitul războiului într-o ţară dispreţuitoare, care ponegrea sacrificiul lor şi al camarazilor de arme, al căror sânge a închegat pământul de
