Am văzut pe ecranul unei televiziuni, acum o seară un documentar despre familiile de români care trăiesc crunta dramă a sărăciei şi dezrădăcinării deopotrivă, în Spania.

Mă uităm la chipurile acelor oameni necăjiţi, deveniţi acum săraci într-o străinătate din ce în ce mai neagră. Izolaţi, dezamăgiţi şi pustiiţi. Spania, Madridul, a devenit chiar spectrul uciderii oricărei speranţe. Nu ştiu de ce, dar în doar câteva secunde, acest oraş mi s-a relevat ca o imensă durere... Mi-am aminit de cele câteva zile petrecute pentru prima dată în Madrid, acum câţiva ani. A fost, atunci, un fel de cădere în neant; o alegere de moment, pe care până acum n-am înţeles-o. Multe lucruri, multe acţiuni "ne petrec", multe situaţii trec peste noi, fără ca ele să-şi arate atunci vreun sens. Nu înţelegem ce ni se întâmplă. Nu suntem capabili să căutăm în adâncurile noastre eventualele semnificaţii ale locurilor unde ne aflăm. Sunt locuri în care nu ne simţim "noi" înşine. Care ne apasă, fără să ştim de ce, dar dacă vom fi "atenţi" şi ne vom putea aminti, poate vom înţelege, peste ani de ce un loc ne respinge şi ne înfricoşează, iar altul ne cheamă şi ne primeşte cu braţele deschise... Puteam, la fel de bine să aleg oricare alt oraş: iubesc Roma,- calda şi luminoasă, Salzburg-ul, cu farmecul şi cafenelele sale, dar nu: mă aflam "întâmplător" la Madrid şi mă plimbăm absent, printre tineri vulgari, studenţime americană idioată, printre oameni murdari, parcă "improvizaţi". Femei păroase, bărbaţi groşi, cu bube pe faţă. Am trecut pe lângă Institutul Cervantes şi bărbaţii mi se păreau nişte Sancho Panza tuciurii şi dezabuzaţi. Nu-mi plăcea deloc ceea ce vedeam, şi asta îmi dovedea că nu alesesem bine oraşul în acea călătorie: o neglijenţă neaşteptată, străzi murdare, tineri care par mai degrabă golani jalnici, ţigănoşi. În blocuri, ca şi în România, haine întinse la uscat, atmosferă co