Născut evreu, intelectual pur şi mai degrabă agnostic, este condamnat în lotul “Noica-Pillat” şi, în cea mai cruntă suferinţă, ajunge să guste din fericire şi să afle, asemeni lui Pascal, că “inima are raţiuni pe care raţiunea nu le poate înţelege”. Era fericirea martirului modern, bucuros să sufere pentru Dumnezeu. Nicolae Steinhardt a ştiut, asemeni lui Don Quijote, să vadă un castel într-o cârciumă prăpădită şi să transforme închisoarea în academie şi altar. Credea că “definiţia eroismului şi a sfinţeniei nu este decât aceasta: să faci imposibilul posibil”. Şi dacă nu pentru intelectul, pentru credinţa şi principiile sale, atunci pentru tăria de a face imposibilul posibil, Nicolae Steinhardt este un erou şi un sfânt. A reduce la o simplă cronologie o pagină de viaţă, o lecţie de credinţă şi onoare, e totuna cu a reduce o dramă umană la o simplă statistică. Ori, Nicolae Steinhardt, a ştiut că numai ignorând ordinea pământească poţi ajunge la esenţial, la o ordine superioară a lucrurilor. Scara sa, presărată cu crunte suferinţe, a fost lungă, alunecoasă, extrem de grea, „imposibilă”, dar în vârful ei, l-a aşteptat fericirea. De fapt, credea că tocmai asta este condiţia creştinului în lume, să facă imposibilul posibil. Iar pentru el, a fi creştin a devenit nu o profesie, nu o religie, nu un rost, ci Rostul. Rostul unei vieţi la capătul căruia sătenii din satele maramureşene ar exclama: „minunate sunt Căile Domnului”. Nicolae Steinhardt s-a născut acum 100 de ani. Mai exact, în 29 iulie 1912, în comuna Pantelimon de lângă Bucureşti, într-o familie evreiască. Tatăl său, inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, era directorul fabricii de mobilă şi cherestea şi participase activ la Primul război mondial, fiind rănit la Mărăşti şi decorat cu ordinul Virtutea militară. Între anii 1919–1929 urmează cursurile şcolii primare (în particular şi la şcoala “Clementa”), şi ale li