Printre atâtea case ţinute ca într-un căuş de plaiurile sălăjene, două atrag atenţia prin rezonanţă şi urmă de vechime: Casa Tâlharilor şi Casa Pinţii, din Brîglez. Deşi nu sunt nicidecum construcţii din cărămidă, beton şi sticlărie, ci două ansambluri sculptate în relieful sălăjean de natură, în mod cert aceste două locuri eclipsează vile, blocuri ori case moderne printr-un farmec aparte. De altfel, chiar şi numele lor aduce din neguri uitate de vreme taine cu eroi de legendă. În plus, trebuie să recunoaştem, nu e lucru puţin ca, în timpul prezent, să-ţi fure atenţia nu tehnologia de ultimă oră, ci istorisiri cu haiduci, caleşti cu domniţe şi tâlhari precum cei din filmele lui Sergiu Nicolaescu. Ca să ajungi la Casa Tâlharilor şi la Casa Pinţii trebuie să porneşti la drum cu noaptea în cap, aşa cum spun sătenii din Brîglez, pentru a nimeri la destinaţie taman la orele amiezii. Atunci este ceasul când razele soarelui cad oblic peste două ferestre săpate în piatră şi atunci poţi vedea – aşa cum şi tâlharii şi haiducii vedeau odată, toată valea ce se desface în evantai la capătul privirii. Asta ne povesteşte cu vorba domoală, badea Ştefan, sătean din Brîglez ce numără 74 de ani pe fusul timpului. Robini Hood autohtoni Din bătătura casei, unde l-am aflat dând mălai la orătănii, bătrânul ne deapănă agale poveşti care nu au fost puse pe hârtie, deşi sunt pline de eroi de basm. “Mie mi-a povestit tatuca, zicea că acolo sus, la Casa Tâlharilor, se ascundeau ei, lotrii, hoţii de codri. Stăteau acolo în cotloane şi vedeau toată valea, iar când treceau căruţele boiereşti, le opreau şi le jefuiau. Unii zic că ţineau banii pentru ei, alţii că-i dădeau la oamenii săraci. Dincolo, la Casa Pinţii, zice-se că se ascundea Pintea Haiducul, când ajungea pe aici. Eu nu ştiu cum o fi fost sau dacă e adevărat, dar ştiţi şi dumneavoastră, dacă n-ar fi, de ce s-ar mai povesti?”, ne în