Naşterea Domnului s-a făcut simţită întotdeauna, pretutindeni, indiferent de condiţiile sociale exterioare. Astfel, în mari săli de concerte şi pe uliţe înguste, în măreţe catedrale şi în chilii smerite, în case boiereşti şi în bordeie de pământ, înaintea sobei sau în temniţe îngheţate, vestea Naşterii Domnului a străbătut dintotdeauna lumea, întărind pe cei slabi şi înviind inimi moarte.

Deodată, în această perioadă, aproape toţi credem că avem nevoie de mult mai multe lucruri decât în lunile trecute; aceste nevoi închipuite, care încep încă din vremea postului, încetând abia după Bobotează, ne împiedică adesea să ne bucurăm după cuviinţă de marele praznic al Naşterii Domnului. În contrast cu lumea noastră, mărturisitorii creştini din închisorile comuniste aveau înainte numai marele praznic.

Crăciunul în închisorile comuniste

Închisorile din perioada comunistă, renumite pentru sistemul lor ateu de conducere, au fost şi ele locuri pe unde sărbătoarea Naşterii Domnului nu a trecut fără de urmă. Deţinuţii drept credincioşi, iubitori de Biserică şi de neam, au fost rupţi din familiile lor din motive politice, fiind aruncaţi în temniţe alături de ceilalţi deţinuţi de drept comun. Departe de familie şi de cunoscuţi, unii au trecut la cele veşnice în celulele întunecoase, în vreme ce alţii au fost eliberaţi abia după mulţi ani.

Urând cu toată puterea credinţa creştină, în preajma sărbătorilor, conducerea închisorilor şi torţionarii se comportau ca nişte îndrăciţi, căutând să distrugă până şi cea mai firavă urmă de demnitate din cei prigoniţi. Dacă până în postul Crăciunului torturile administrate deţinuţilor de torţionarii nemiloşi cunoşteau o oarecare măsură, în apropierea marelui praznic şi, mai ales, în ajun, acestea deveneau insuportabile, tinzând parcă spre nebunie şi satanizare.

O astfel de tortură aminteşte Dumitru Bordeianu, zicând: