Profitând de prezenţa în platou a criticului şi istoricului literar Alex Ştefănescu, în ipostaza inedită de candidat la parlamentare din partea ARD, Robert Turcescu m-a întrebat de ce nu fac politică.

De fapt, a fost a doua întrebare după prima:

Dacă nu candidez la parlamentare.

Am răspuns la a doua întrebare astfel.

Nu că nu mă angajez în politică, pentru că sînt conştient de absenţa cîtorva trăsături cerute de această profesie:

1) Uşurinţa contactului cu mulţimile

M-a uimit totdeauna uşurinţa cu care politicienii de profesie intră în relaţie nemijlocită cu mulţimile. O cercetare mai atentă arată că Ion Iliescu, Traian Băsescu – pentru a da doar două exemple de profesionişti ai politicii - se simt bine în această ipostază, admiraţia mulţimii fiindu-le principala hrană sufletească. La sentimentele sincere ale mulţimii, adevăraţii politicieni răspund cu expresii şi vorbe maşinale, ca de roboţi: de la surîsul înflorind automat pe feţele lor pînă la întrebările clişeu gen: ce mai faci?

N-aş fi capabil de o asemenea prefăcătorie vitală supravieţuirii fizice a politicianului, care nu-şi poate permite consum excesiv de emoţie sinceră.

2) Adevăratul politician e înzestrat cu harul de a minţi pe loc şi în chip strălucit fără a fi stînjenit o clipă de asta, ba mai mult, fără a avea conştiinţa că minte.

S-a văzut în asta un mare păcat al politicienilor şi, sub acest semn, cea mai deasă acuzaţie adusă politicienilor ar fi că sînt nişte mincinoşi. În realitate, politicianul minte nu neapărat pentru a trage pe sfoară electoratul. Minte mai degrabă ca un actor. Ca şi în cazul actorului, între ceea ce spune şi ceea ce crede politicianul e o diferenţă. Deosebirea îşi poate avea cauza în interese de partid, dar şi în interese naţionale. Dacă preşedintele României, ca om, nu-i place de u