Fiindca toata literatura istorica si de specialitate despre stat caracterizeaza trasaturile acestuia prin cine il stapaneste, exista in multe scrieri tendinta simplificarii definind democratia ca un stat stapanit de popor, in care prin popor se iau hotararile cele mai importante. Ceea ce este si iluzoriu si imposibil practic, ducand spre cealalta caracteristica: a reprezentativitatii. Din care rezulta faptul ca, da, in democratie s-ar putea sa conduca toti cetatenii dar, in ori ce caz, unii conduc mai mult decat altii. Forma reprezentativitatii nu e perfecta, criteriul statistic nu este deosebit de elocvent, nimeni altcineva decat nevoia de a se lua o decizie electorala, nu ne spune cu ce este mai reprezentativ cel cu 51% din voturi fata de cel cu 49%, ci doar cu cat. Si, atunci, adevarul este ca unii sunt mai langa putere decat altii. Ceeace, iarasi, nu ar fi o problema de nerezolvat, daca n-ar intra in ecuatie si imponderabila psihologica a viciului uman inrait pe masura practicarii; in cazul de fata a setei de putere la unii dintre cei ajunsi mai aproape de ea. Iar, de aici, la concluzia ca, in democratia reala, cei ce isi doresc libertatea si egalitatea ii domina pe cei ce isi doresc puterea. Concluzie optimista pe de o parte, fiindca spune ca „ii domina”; dar si recunoscand cu cinism ca aceia care isi doresc marsav puterea vor mai avea viata lunga.
Lucru probat si prin reversul medaliei, care se distinge bine la unii lideri, dar si printre politicienii de rand. E vorba de cei care nu s-au preocupat sa faca ceva pentru cetateni dar, in aceste zile, se zbat ca prin alte mijloace, sau de la alti cetateni decat cei pe care nu i-au servit in legislatura trecuta, sa mai obtina un mandat. Ca si politicienii de varf consecventi in a-si aservi anumite institutii statale prin care sa-si asigure prelungirea puterii. Ceea ce nu inseamna altceva decat ca acesti oam
