Citesc, cel mai adesea cu încântare, fericit să găsesc un condei rar, aplecat spre bucuriile scriitoriceşti abandonate, textele iscălite de prietenul meu Marian Nazat. Îi zic prieten cu toate că ne adresăm încă, dintr-un exces de politeţuri, unul altuia, cu formula dumneavoastră. Probabil că-s vinovat eu. Mai vârstnic fiind, trebuia să am iniţiativa de a-i amenda bunul simţ excesiv, cel formal, fiindcă cel înnăscut nu poate fi atins, şi să-l convertesc la normalitatea unui tu. Bun simţ înnăscut am zis? Avem, mai avem şi aşa ceva, aşa cum Delta mai arată uneori, în rezumatul ei de specii rare, pelicani.

Marian Nazat scrie, într-un articol din Jurnalul Naţional, o frază care m-a înţepenit. Atât de simplă, atât de cutremurătoare. “Într-o ţară fără cetăţeni, scrie el, e de neconceput revolta socială”. Am citat exact. El vorbeşte, mă rog, scrie, despre îmbogăţirea lumii cu o zi a furiei, Ziua Furiei, chiar aşa se numeşte şi e scrisă în calendarul laic cu literă vizibilă, roşie sau albastră sau indigo. Noi am absentat de la acest festin democratic şi ne-am dat bolnavi la ieşirea în bulevard, preocupaţi de bocetul la domiciliu. Noi, da, nu mai avem mulţi cetăţeni atinşi de migrena nemulţumirii revoltate. Noi suntem, am ajuns, o ţară cu de toţi şi de toate dar din care absentează, strigat la catalog, cetăţeanul. De Ziua Furiei s-au enervat spaniolii, au dat cu ouă clocite în tartorii puterii portughezii, au muştruluit cu nuci de cocos, muştucul şefului de trib, câţiva africani. Până şi ruşii l-au înjurat pe Putin, sorcovit cu un paşol na turbinca ciortii. Parcă aşa sună! Noi ne-am ţinut departe de Cotroceni, zid pe care l-au atacat o singură dată câteva sute  de pensionari, punându-i în pericol, cu gingiile şi protezele, integritatea de beton. Grecii au continuat să incendieze măsurile de austeritate venite de la Merkel, aducându-şi aminte că au avut un strămoş mi