Nu se deschisese toată dimineaţa încă. Vedea un abur de lună prin geam şi-şi aducea aminte de poveştile unui trib amazonian, nu-i mai ştia numele, despre întâlnirile astea dintre un roşu indecis de soare şi o bucăţică reminiscentă de lună. Era ceva despre crize identitare şi instincte reprimate, însă, mai degrabă, auzea curgând fluviul cel mare când se gândea la asta. Fusese o noapte nediferită. Cu o jumătate de roman de Murakami zăcând pe parchet, lângă pat, stingher şi neglijent, cu paginile răstignite de-a stânga şi de-a dreapta cleiului care nu se închegase bine pe cotor. Parcă nu mai avea stare nici de citit. I se părea un gest frugal, precipitat, fără consistenţă şi lipsit complet de aromă. Uneori, când îşi amintea că este o persoană cu greutate livrescă şi cu o arhivă invidiabilă de titluri în minte, îl apuca un fel de dorinţă de a avea din nou poftă să fie un fel de cariul curios al lui Julian Barnes, numind asta dor, pentru ca în fragmentele de secunde ce-l traversau fără să se asigure să-şi dea seama că s-a cam săturat şi de cuvinte zemoase. Ce dracu’ mai e şi aia dor? Prostii frumoase, îşi spunea zâmbind în gând fiindcă-l cam dureau muşchii responsabili cu mişcarea antagonică neplăcerii nepericuloase în care începuse deja să se simtă acasă. Şi se învăţase să trăiască în gând, chiar şi când era singur. Nu ştia sigur, dar simţea asta ca pe o plasă de siguranţă. E obositor să răspunzi, iar pretenţiile astea absurde ale companionilor de conjunctură le fuseseră ăstora trase de multă vreme de sub picioare. Acum, se decisese să-şi aplice acelaşi tratament. Avea dovada că funcţionează, iar lui îi plăceau dovezile, probele, chestiile indubitabile. Reperele, carevasăzică. Dar astea sunt gânduri revolute.

Ceea ce-l sâcâia în ultima vreme, noua găselniţă a unui angrenaj perfect de mici deranjamente ce-l lipseau de cândva obişnuitele şi mulţumitoarele