1. La cap de linie, fidelitatea

Minciuna e la fel de veche ca eternitatea. Eternitatea a fost descoperită de om, atunci când şi-a constatat vremelnicia. Eram, la 19 ani, pe peronul gării din Craiova. Aşteptam un tren pentru care plătisem bilet, spre Bucureşti. Rezemat de un stâlp, contemplam singurătăţile de pe chipuri. Chipuri puţine, lumea circula rar. O pereche mi-a confiscat atenţia. Ea, frumoasă, melancolică, desenând tristeţea de nevindecat a unei despărţiri. El, lăcrimos, Adonis lipit de o deznădejde sezonieră. Erau, poate, studenţi ca şi mine. Ea pleca la părinţi două zile. S-au sărutat lung până când trenul oprit s-a pus din nou în mişcare. Ea a urcat greu, dar sprintenă, nimerind scara. El s-a ţinut un timp după trenul în care încăpusem şi eu. Iată, mi-am zis, definiţia iubirii. Daphnis şi Chloe din Elada, puritatea unui sentiment neîncăput pe mâna falsului sufletesc. Fata, care se lipise ventuză de ochii mei, era simbolul unei aspiraţii. Fericit cel ce are o asemenea iubită. Am căutat-o cu ochii în tren dar n-am găsit-o. Era, ca amintire şi imagine a purităţii iubirii, în mine. Ajuns la Bucureşti, cărând din vagon un geamantan, preocupat de ce aveam de făcut, de trasee şi tramvaie, am uitat scena care mă robise, vasal sentimental al unei întâmplări cinematografice. Trăgeam, deci, pe peron, de valiza mea, când m-am lovit de o pereche care se pupa lung. Băiatul, pe care nu-l ştiam, ţinea de mijloc o fată care-mi părea cunoscută, iar ea îi încolăcise strâns, pătimaş, grumazul. S-au sărutat fără întrerupere până când eu mi-am dichisit, de pe o mână pe alta, bagajul, au suspinat lângă mine, care mă oprisem obosit, au – mai ales ea – lăcrimat ca la o reîntâlnire de după ani. El părea venit dintr-o lungă detenţie sufletească. Ea părea, în premieră, fericită. Ea părea ca acum două ore la Craiova. Acolo părea, despărţindu-se de celălalt, că se rupe de dra