de D.M. GAFTONEANU Motto ab initio: «…Mi-a luat 15 ani ca să descopăr că nu am talent la scris, dar nu puteam renunţa, pentru că în acel moment deja eram faimos.» (Robert Charles Benchley)   Scurt prolog cu accente caragialeşti… ...Despre asemănările mergând până la identitate dintre năravurile românilor şi cele ale grecilor, noi cu tradiţionala dare-luare de mită plus nelipsitul flagrant regizat iar ei cu binecunoscutele lor daruri greceşti, chiar nu ştiu ce s-ar mai putea scrie…Colac peste pupăză, unde mai pui că în ultima vreme ni s-a dus cam peste tot vorba că: /Suntem tari…mai tari ca fierul!/ La bătut… în talpă cuie:/ Noi am sub-minat CA(i!)ER-ul,/ Ei… dinamitează U(i!)E!/  Şi totuşi, a mai apărut un caz particular care asociază în mod bizar antichitatea elenă de postmodernismul românesc, caz cu adânci rădăcini în vechea Odisee şi în aprecierile binevoitoare ale unora care deseori ne încearcă vigilenţa dar şi răbdarea când strecoară printre rânduri, (vorba vine, cu intenţie, cum altfel!), “sinonime” de genul “cratimă-cratiţă” şi “umor-omor” sau îl scriu comod pe «mi-au» legat, ca în dialogurile de pe net sau aşa cum îl pronunţă în cel mai natural mod pisica. Ei bine, acestea două, Odiseea şi comentariile corozive menţionate mă apropie tocmai pe mine (!) de legendarul poet și rapsod grec Homer, autorul mini-epopeii comice Batrachomyomachia, o confruntare între broaştele ce trec lin prin şcoală ca gâsca prin apă şi sârguincioşii şoareci de bibliotecă ce stau la  figurat dar şi la propriu cu burta pe carte… Rivalitatea încrâncenată care opune tabăra celor care trăiesc din amintiri în timp ce se târăsc anevoie printre rare ţopăituri şi cea a zglobiilor speranţe de mâine-poimâine o regăsim şi în lumea scribilor încă din antichitate şi a trecut de la faza de conflict mocnit cu orăcăieli şi chiţcăituri în surdină la una cu accente de jihad literar. Merită subliniat un