Un regim care creşte impozitele celor bogaţi, în vreme ce acordă ajutoare celor cu venituri scăzute. Un stat care multiplică taxele marilor întreprinderi, în vreme ce controlează chiriile şi interzice băncilor să profite de clienţii lor. Un guvern care vorbeşte despre solidaritatea dintre clasele sociale şi investeşte sume considerabile în proiecte de infrastructură.
Aceia dintre cititori care s-au gândit că este vorba de un regim socialist nu au greşit decât pe jumătate. Este vorba despre regimul naţional-socialist. Altfel spus, despre Germania nazistă.
Uităm, uneori, că nazismul s-a născut la intersecţia altor ideologii, care l-au precedat. Liderii nazişti vorbeau, ca şi liderii stalinişti, despre socialism şi despre nevoia de egalitate şi solidaritate. Însă ei predicau această egalitate în interiorul unei comunităţi definită rasial.
Această dimensiune, socialistă, a regimului nazist, este analizată de o carte cutremurătoare a istoricului german Götz Aly, "Beneficiarii lui Hitler. Jaf, război rasial şi statul asistenţial nazist". Aly porneşte de la următoarele întrebări: Cum au finanţat naziştii războiul? Cum se face că mulţi germani nu s-au revoltat împotriva regimului?
Vom ajunge şi la chestiuni de principiu, însă acum să urmărim puţin raţionamentul istoricului german. Spre deosebire de Marea Britanie şi de Statele Unite, care au finanţat războiul mai ales prin emisiuni de obligaţiuni şi prin creşterea taxelor, liderii nazişti au pus la cale un mecanism foarte diferit, pe cât de sofisticat, pe atât de monstruos. O parte importantă a banilor a provenit din spolierea ţărilor ocupate.
Îndată după venirea la putere a naziştilor, statul german a devenit, ca niciodată în istoria de până atunci a Germaniei, unul asistenţial. De aceea, în 1939 naziştii ajunseseră la fundul sacului. Cheltuielile sociale şi pentru înarmare ameninţau să prăbu