Pierderea unui război nu înseamnă, obligatoriu, înfrângerea unei naţiuni. O dovedeşte istoria primei coflagraţii mondiale a lumii moderne, în care România a dat dovada unui comportament militar şi diplomatic ieşit din comun, adjudecându-şi victoria după o serie de cedări controversate.
În 1917, războiul civil din Rusia şi preluarea puterii de bolşevici au dus la pierderea unui aliat puternic al Antantei pe frontul din Răsărit. În atari condiţii, România se vede, la sfârşitul anului, singură şi izolată în faţa Puterilor Centrale, în aşa-numitul “triunghi al morţii”. După ce Rusia Sovietică parafează, la 22 noiembrie, la Brest-Litovsk, un armistiţiu de încetare a operaţiunilor militare, Guvernul român refugiat la Iaşi (în urma ocupării Bucureştiului de către trupele germane) înaintează aliaţilor un memoriu, cu scopul de a-i convinge că salvarea României era condiţionată de încheierea unui armistiţiu. Propunerea de armistiţiu a fost recunoscută de aliaţi şi acceptată de inamic, Puterile Centrale trimiţând la negocieri un grup de ofiţeri austrieci, bulgari, germani şi turci. Începute la 24 noiembrie 1917, în Casa Apostoleanu din Focşani, negocierile au durat până pe 26 noiembrie, când a fost adoptată forma finală a armistiţiului. Între prevederile documentului se aflau obligaţia suspendării ostilităţilor pe întregul front răsăritean şi interdicţia dislocării unor efective militare într-un procent mai mare de 10% din totalul armatelor prezente pe acest front. Armistiţiul a fost prelungit de mai multe ori, până la încheierea Păcii de la Bucureşti, dar ostilităţile au continuat sub o altă formă. Pe de o parte, retragerea dezordonată a militarilor ruşi, cărora Lenin le ceruse imperativ să dezerteze, a fost o provocare serioasă pentru armata română, nevoită să apere populaţia de jafuri şi distrugeri şi să facă faţă la atacuri neaşteptate. A rămas celebră Bătălia de
