Citind ,, Jurnalul fericirii” şi apoi această carte intitulată: ,,Monolog polifonic” , a lui N. Steinhardt, şi gândindu-mă la calvarul închisorii pe care l-a suportat Steinhardt, îmi face impresia că Steinhardt a dorit voluntar parcă să urce acest calvar al suferinţei şi l-a provocat cu plăcere, autoflagelându-se cu o paradoxală plăcere. A dorit parcă să facă şi această experienţă dureroasă, tragică, pentru ca să cunoască viaţa în toată cruditatea ei. Sigur că nici Părintele N. Steinhardt şi nici alţii nu au urcat calvarul cu dorinţa de a face pe eroii sau pe martirii, dar crucificaţi fiind, nu s-au lamentat, ci şi-au purtat crucea cum a purtat-o Iisus Hristos. Citind din scrierile lui Nicolae Steinhardt, mi se pare că Steinhardt nu este încă îndeajuns cunoscut. Multe din frazele gândite şi scrise de Nicolae Steinhardt sunt adevărate perle. Stropi de lumină şi de foc cristalizaţi, transformaţi în cuvinte. Nu ştiu dacă Nicolae Steinhardt mai are pe cineva egal în lume, pentru că în literatura românească nu are pe nimenea asemenea, după cum nici un nemuritor nici un clasic din viaţa noastră nu are. Nicolae Steinhardt nu a scris romane, dar fiecare articol al său, fiecare eseu nu este un micro ci un megalo roman. Nicolae Steinhardt n-a scris poezie, dar fiecare pagină din cărţile lui este un cântec, o poezie de mare frumuseţe. Nicolae Steinhardt n-a scris tratate de filozofie, dar fiecare pagină este un splendid crâmpei de înaltă gândire filosofică. Nicolae Steinhardt n-a scris manuale de ştiinţă, dar ştiinţa este prezentă pretutindenea în cărţile sale. Fizic, Nicolae Steinhardt n-a fost un bărbat impunător, arătos, dar făptura lui a fost asemenea unui stei de cremene din care săreau permanent scântei de diferite culori; albastre, roşii, negre, galbene şi albe. Fiecare exprimând o stare spirituală ce izbucneşte din adâncurile făpturii acestui om la care în interiorul să