„Analfabetul viitorului nu va mai fi cel care nu ştie să citească, ci acela care nu ştie să înţeleagă…”

(Alvin Toffler)

La început a fost cuvântul……Şi tot el a însemnat începutul sfârşitului comunicării dintre oameni, dacă avem în vedere sinceritatea mesajelor transmise şi recepţionate. Nimicul a început să fie transmis în tot mai multe forme, din ce în ce mai pompoase, mai bine ambalate. Nu ne mai spunem nimic şi o facem cu zâmbetul pe buze. Poate pentru că nu mai avem nimic de spus, poate nu ne mai pasă, sau poate pur şi simplu nu mai ştim cum, şi asta doare. Pierderea consensului, sau poate chiar pierderea sensului este ceea ce ne conduce acum către nicăieri.

Lectura propriilor gânduri

„Nu vreau să-i las ei timp să se desfăşoare, m-ar plictisi prea mult, prefer să aud pe unde se mai împotmoleşte propria mea minte…” (Gellu Naum)Ne-am perfecţionat măştile, refugiile şi subterfugiile, în spatele cărora aşteptăm, umili, să ni se citească gândurile pe care nici măcar nu avem curajul să le gândim până la capăt. Visăm la acel cineva ideal care să simtă, să intuiască fiecare nevoie a noastră, fără să fim obligaţi să o transmitem prin viu grai. La rândul nostru, nu suntem interesaţi de esenţa celuilalt, pentru că nici măcar nu credem în existenţa ei. Ni se pare o poveste frumoasă, plăsmuită de o minte cu mult timp liber la dispoziţie. Nici nu mai ştim să cerem, cu atât mai puţin să oferim ceva. Aşteptăm, amorţiţi, să se întâmple ceva. Poate un miracol. Şi pe de altă parte, voinţa noastră dublă ne face să dorim ca nimeni, niciodată, să nu pătrundă în universul sacru al gândurilor noastre. Este cel puţin interesant cum nişte fiinţe atât de complexe, oricât de simple ar părea, reuşesc să se încurce în labirintul propriilor minţi. Oamenii doresc să fie acceptaţi şi înţeleşi, fiind deopotrivă atraşi de ideea de a părea misterioşi, de nedescifrat, chiar