Ne întoarcem, parcă din ce în ce mai des, cu gândul la trecut pentru că viitorul s-a blocat într-un prezent continuu, din câte se vede.
România interbelică ne hrăneşte orgoliul rănit de neputinţele colective, traduse astăzi prin răutate gratuită şi impostură. Observ frecvent câtă bucurie îi produc publicului istorisirile de acum 70-80 de ani. Oamenii se agaţă de crâmpeie de istorie, de imagini alb-negru şi de felurite relatări, sperând cumva să întrezărească regenerarea unor ţesuturi sociale topite.
De la meşteşugarul priceput şi înstărit, până la universitarul respectat pentru anii dedicaţi studiului, societatea românească a pierdut o sumedenie de categorii intermediare. A scăzut până şi nivelul florăresei din colţ, care cu farmecul său de altădată te făcea să mai cumperi ceva de un pol. Despre cei care vând în piaţă (ţărani nu mai sunt demult), ce să mai vorbim? Şotia şi ironia fină au fost înlocuite de sudalme, iar clientul nu mai este curtat, ci dispreţuit.
Comunismul a dat ţara în stăpânire mârlanului, iar acesta s-a clonat cu o viteză aiuritoare. Calculul a fost simplu: cu mârlani infiltraţi pe unde trebuie poţi să intimidezi, să manipulezi şi, în final, să controlezi un popor. Mârlanul bine hrănit nu-şi pune niciodată întrebări, e împăcat cu sine şi, un timp, loial celui care-i azvârle ciozvârte. Slobod în tranziţie, mârlanul face carieră şi bani, pentru că se pretează la orice. Diluarea regulilor îi prieşte ca un şpriţ de vară, relativismul îi scoate pântecul peste curea.
Ce contează că se usucă tot în preajmă-i?! Tribul, singura formă de organizare pe care o înţelege (adică el şi ai lui), nu este afectat de toxicitatea propriului comportament. Dar mai grav este când mârlanul caută recunoaştere şi din partea altora, din afara tribului său. Atunci îl vedem în ipostaze comico-dramatice - susţine conferinţe, perorează despre politică,
