1. Scurt istoric al controlului de constituţionalitate în România

Constituţionalistul Ştefan Deaconu a făcut pentru RL o sinteză atât a strămoşilor "Curţii Constituţionale" actuale, cât şi a modului de numire a judecătorilor Curţilor din alte state.

Plecând de la ideea că declararea neconstituţionalităţii unei legi are nu numai implicaţii juridice, ci şi politice, întrucât ea pune în discuţie raporturile justiţiei cu Parlamentul, Constituţia din 1923 a prevăzut că numai Curtea de Casaţie şi Justiţie, în secţiuni unite, are dreptul de a judeca constituţionalitatea legilor. Astfel, începând cu anul 1923, în România instanţele judecătoreşti inferioare au pierdut dreptul de a verifica pe cale de excepţie legile din punctul de vedere al constituţionalităţii lor, această competenţă revenind în exclusivitate Curţii de Casaţie şi Justiţie. Mai mult, atunci când era chemată să se pronunţe asupra constituţionalităţii legilor, această Curte nu urma să judece în secţiuni, ci, având în vedere posibilele implicaţii politice ale procesului, în cadrul unui complet special format cu participarea tuturor secţiilor ei. Constituţia din 1923 mai prevedea că „judecata asupra constituţionalităţii legilor se mărgineşte la cazul judecat".

Acest tip de control al constituţionalităţii legilor exercitat de către Curtea de Casaţie şi Justiţie s-a menţinut în România sub regimul Constituţiilor din 1923 şi 1938, până în anul 1947. Sub regimul Constituţiilor din 1948 şi 1952 nu este prevăzut nici un fel de control al constituţionalităţii

legilor. Abia în Constituţia din 1965 este reintrodusă această instituţie juridică a controlului de constituţionalitate. De data aceasta, controlul constituţionalităţii legilor era dat în competenţa Marii Adunări Naţionale, controlul devenind unul politic. Acest tip de control se va menţine până în decembrie 1989.

După revoluţia popula