Deşi au trecut aproape trei sferturi de veac de când Nae Ionescu şi-a împlinit lucrarea în cultura română, imaginea lui, în loc să se limpezească, mai mult îşi sporeşte enigma. Contemporanii, fie prieteni sau colaboratori, fie adversari sau analişti, au folosit numeroase chei în încercarea de a explica misterul unei personalităţi sigilate de destin.
Un potop de superlative sugerează o mare emoţie a impactului întâlnirii, mai întâi cu omul Nae şi mai apoi, în plan secund, cu filozoful Ionescu. De regulă, filozofii - ca şi poeţii, dealtfel - nu au "biografie". În cazul lui Nae Ionescu tot spectacolul e dat tocmai de această undă biografică dominantă, cu efecte perverse în receptarea operei. Din perspectiva timpului, Nae Ionescu ni se pare astăzi nu doar unul din cele mai lucide spirite din cultura română ci mai ales unul din cele mai responsabile, căci stă, ca şi T. Maiorescu în cazul "Junimii", la temelia unei tragice generaţii literare care îi datorează absolut totul. Despre Nae Ionescu şi probleme legate de ortodoxism, monarhie, democraţie, europenism, stat, legionarism vom scrie cu alt prilej. Acum şi aici vom capta doar celula germinativă a firii şi operei sale dintr-o perspectivă nouă.
Nae Ionescu este brăilean get-beget. La serbările prilejuite de aniversarea a o sută de ani de la eliberarea Brăilei de sub turci, în 1929, vorbise într-un celebru articol din "Cuvântul" despre "Un neam de oameni". Face un portret colectiv "ţăranului de la Dunăre" fiind îndreptăţit de condiţia sa de urmaş al "cojenilor Brăilei". Avea rădăcinile paterne în satul Tătaru, din sudul Brăilei. Bunicul său, Stroe Ivaşcu, reprezentase ţăranii din Bărăgan în Divanul ad-hoc şi luptase pentru Unire. Fusese coleg de divan cu Ion Roată, dar fără norocul aceluia de a fi văzut şi eternizat prin povestire de Ion Creangă. Legenda spune că Stroe Ivaşcu era o fire din aceea
