Dacă Antonescu îl ameninţă pe Tăriceanu cu excluderea doar la simpla ipoteză (fantezistă, de altfel) că ar accepta propunerea venită de la Traian Băsescu de a forma guvernul, oare ce-ar păţi fostul lider penelist dacă şi-ar asuma candidatura la prezidenţialele din 2014? Mi-e şi groază să mă gândesc. Sursa: EVZ

Chiar, ce-ar face Antonescu? L-ar scoate afară din ţară? L-ar îngropa de viu în munţii Făgăraşului? L-ar îneca în Marea Neagră? Aceste ipostaze macabre nu mai şochează, din păcate, pe nimeni. Vara lui 2012 a demonstrat că mult prea mulţi politicieni români sunt capabili de orice ticăloşie doar pentru a-şi atinge scopurile.

Într-o ţară unde succesul se măsoară în dimensiunea potlogăriilor comise şi prestigiul în numărul beregatelor tăiate, e aproape normal să nu ne mai surprindă că în politică au pătruns metodele gangstereşti. Nu-l acuz, Doamne fereşte, pe Antonescu de intenţia efectivă de a-l lichida pe Tăriceanu. Dar nimic nu mă împiedică să descifrez în gesturile şi limbajul său măcar dorinţa „exterminării în efigie.”

Fireşte, cu graţioasa complicitate a camarilei sale. Cu excepţia câtorva indivizi iviţi din catacombele afacerilor deochiate, vocile liberalilor nu se mai aud. Iar vocile lor au o singură caracteristică: grosolănia. Stridenţi şi primitivi, liberalii de extracţie antonesciană îi fac până şi pe pesedei să întoarcă privirile jenaţi, când se întâlnesc prin studiourile de televiziune. Isteria şi intoleranţa — iată nota distinctivă a „guriştilor” liberali. Drept la cuvânt mai au doar porta-vocile lui Antonescu.

Mă deprimă, aşa cum am mai scris, că între aceste conştiinţe rătăcite s-a aflat şi se află încă Mircea Diaconu. Evoluţia — de fapt, o involuţie galopantă — din ultimii ani a reuşit să transforme un actor de primă mână într-un politruc lipsit de scrupule, debitând aberaţii pe care nici cel mai deraiat dramaturg n-ar fi fost