Cine? Această naţie.
Ce? Suferă. Cu oarecare virtuozitate.
Unde? Dincolo… în est, undeva în lumea a treia.
Cum? Degradându-se conştient – fizic şi moral.
De ce? Fiindcă e o regulă planetară – cu manageri de ţară, străini şi de prin partea locului.
Patetic. Foarte patetic, dar e baza unei ştiri. Şi nici pensiile nu mai ajung până la generaţiile 66-71. Calculele nu sunt punctul meu forte, dar generaţiile de după 71?
În altă ordine de idei, campania electorală pentru paralamentare merge bine, în sensul unor dezbateri publice la marginea falsului, actele de caritate nu sunt multe, dar nici că lipsesc cu desăvârşire, speranţa momentană prinde aripi şi, nu ştiu de ce, am un gust amărui. Păi, dacă tot vorbesc (cu mine, de cele mai multe ori), un răspuns ar fi că la anul, nu mai departe şi nici mai aproape, o să cotizez ca restul semenilor la o primă factură a împrumutului de la FMI. Mai este şi salariul minim pe economie de aproape 200 de euro şi preţuri de UE. Văd televizat şi reziduurile de antibiotice şi pesticidele nepermise din carnea pe care o gătesc, sau/şi şerveţelele pentru bebeluşi ştampilate cu Succes. E o nebunie să tot trăieşti în România, în Gorj, judeţ care prin forţa naturii găzduieşte lucrări în minerit şi energetice de anvergură naţională, al căror rezultat nu se regăseşte, întocmai şi la timp, în buzunarele contribuabilului. Factura la energie electrică rămâne la aceleaşi standarde. Pot spune că în această republică, contrastele sunt un mod de trai, fără de care am supravieţui fără nicio emoţie, fără culoare….
Trebuie să vă scriu şi despre faptul că în toată această globarizare (a intereselor celor deja putred de avuţi – aş spune eu), există tendinţa, numai atât deocamdată, să scoatem la mezat şi operele (sau zestrea culturală). Uite aşa, să vindem tot ceea ce ne reprezintă, fiindcă ăsta e mersul, ăsta e „tre
