Eram datoare cu un text despre femeile frumoase. Îl datoram femeilor urâte, ca pe un gest de minim şi elegant echilibru. Îmi dau seama însă că mi-e mult mai greu să scriu despre frumoase. Ele sunt mai sensibile la critică decât la trecerea timpului, hrănindu-se cu efectul pe care îl au asupra celorlalţi, mai mult decât din imaginea perfectă din oglindă. O femeie frumoasă care constată într-o zi că nu mai face capetele să se întoarcă după ea pe stradă suferă mai intens decât suferă o urâtă o viaţă întreagă. Asta pentru că urâta, rea ori ba, se consolează în sinea ei cu realitatea ireversibilă, încă din primii ani ai vieţii. Pentru frumoasa adulată constant încă din faza copilului perfect, declinul fizic şi amintirea permanentă a succesului, reflectată în fotografii şi în memoria nemiloasă a unora, fac o casă rea până la sfârşit. Se tot spune despre frumoase că n-ar fi şi deştepte şi că există o lege nescrisă a compensării prin care Dumnezeu alege să împartă calităţile în mod egal femeilor pentru a le da şanse tot egale la fericire, ceea ce este o utopie! Păi, o urâtă deşteaptă şi bună, deci excepţia cea mai fericită, nu va avea niciodată atâtea şanse la fericire precum o frumoasă şi atât. De fapt, lipsa deşteptăciunii e doar o insuficientă exersare a unei calităţi care pare inutilă şi obositoare când e mult mai uşor şi mai amuzant să obţină totul dintr-un simplu fâlfâit de gene umbroase pe deasupra ochilor mari albaştri. Momentul în care mie, uneia, frumuseţea începe să mi se pară urâtă e când apare seducţia ca soluţie, cea în care părul se eliberează din strânsoare pentru a curge în valuri pe umerii sculptaţi, buzele rujate perfect se umezesc, zâmbetul e lasciv şi privirea de pisică pofticioasă, doar pentru a rezolva sau a obţine ceva. Bărbaţii deştepţi taxează tipul ăsta de comportament şi dacă pică în cursă e doar pentru că se lasă prinşi, nu pentru că ar fi victim