Trăim vremuri în care în societatea românească, cel puţin în viaţa publică şi mai ales la vârful ei, oamenii conversează în monologuri paralele. Pentru că indiferenţa a luat locul responsabilităţii. Oamenii îşi vorbesc, dar nu-şi comunică decât ambiţii, idealuri greu realizabile şi disperări proprii. Democraţia ne-a surprins nepregătiţi pentru libertate. (A fi liber înseamnă a fi capabil să-l asculţi pe altul.) Iar tranziţia spre o normalitate înţeleasă şi acceptată de populaţie pare că nu se mai termină. Din aceste motive (şi altele câte-or mai fi, cine le ştie pe toate?!), la finalul apatic al acestui an nervos, nimeni nu pare interesat să afle ce planuri au candidaţii parlamentari, deşi toată lumea zice (dar cât e de conştientă?) că aleşii administrează, în numele ei, puterile statului. Ei şi, se vor întreba unii, noi cum simţim chestia asta?
Pentru mulţi români, situaţiunea e la pământ. Vina o poartă mereu alţii. Sunt şi conducători care cred că mai ţine şmecheria asta. O dau pe marile puteri, pe intrigile şi interesele unor lideri de organizaţii internaţionale, şi pe erorile adversarilor interni. Sunt subiecte care nouă, românilor, ne plac. Să le bârfim la ceas de seară, la un şpriţ sau în faţa televizorului. Mass-media le livrează cu voluptate, pentru rating. Adică audienţă, dându-le satisfacţii telespectatorilor pe care au reuşit să-i împartă: între cei care îl ascultă pe A şi telespectatori care îl ascultă pe B sau pe C. În acelaşi timp, în mase, la modă e nostalgia după regimul autoritar. „Românii nu ştiu decât de bici. Ei trebuie conduşi în forţă, altfel o iau razna. Ce treabă au ei cu democraţia? Ce, le pune ea ceva pe masă? Le îmbracă copiii şi le plăteşte daturile la stat? Nici vorbă”. Sunt opinii aruncate pe stradă. Ne împiedicăm de ele şi mergem mai departe. Trăim într-o ţară liberă, în fond. Fiecare are dreptul să spună ce doreşte.
