„Maramureşul, neîndoios, nu e numai o expresie geograficã, numele purtat de una din cele mai pitoreşti, mai atrãgãtoare şi mai frumoase regiuni ale ţãrii. Nu e numai ţinutul cu absolut originale şi supraabundent dãruite cu graţie construcţii din aceastã parte a Europei. E un spaţiu „special”, osebit parcã de întinderile plane ori în pantã ale pãmântului, un spaţiu unde pulseazã sau mocneşte ceva neizbitor, însã de îndatã perceptibil inimii şi cugetului şi sensibilitãţii, cum ar fi – mã refer la ce ştiu – cartierul Notting Hill din Londra (slãvit de C. K. Chesterton), ori insula Saint Louise a Parisului, iubitã de Paul Fort, ori Bãrãganul lui Odobescu, ori Suceava lui Ştefan cel Mare, ori Cetãţuia Sighişoarei. Maramureşul e un simbol, e o chintesenţã, un semn, un recapitulator sub care se ascunde – poate mai intens şi mai insidios decât sub altele – sufletul românesc în forma lui cea mai loialã – ademenitoare şi mai elevatã. Elevatã nu în sens pilduitor, solemn, livresc, oficios. Dimpotrivã: elevatã, adicã simplã, curatã, liberã de orice adaosuri, scorii, afecţiuni şi gãteli de iarmaroc, ori de protocol. Nici urmã de onctuoasã cucernicie dulceagã, de ipocrite salamalecuri, de forţate zâmbete negustoreşti, decorative. Acolo nu-i nimic «de gata», totul e limpede şi proaspãt, netrecut prin salicit, ori clor limpede şi proaspãt ca apa care ţâşneşte din munţii strãjuitori ai drumurilor croite de-a lungul Marei, Cavnicului şi Izei. Pãstorii, muntenii şi ţãranii aceia, în chiar fiinţa lor şi felul lor de a fi, sunt – prin semeţia şi splendoarea portului, prin vorbirea lor nealteratã de vreo influenţã din afarã, prin calmul atitudinii şi mersului, printr-o egalitate de umoare solid rezistentã la orice împunsãturi şi aţâţãri ale «nervilor», vicleniei, neastâmpãrului, pizmei şi oboselii, prin absenţa din cãutarea ochilor, a spaimei, ploconirii sau dorului de zãdãrnicii, printr-